Am început Masterul … teoretic, pentru că, practic, stau pe tușă… Azi se susținea primul curs, de fapt se susține, doar că nu pot să particip… De ce? Pentru a putea avea acces la platforma online, îmi trebuie un cont personal de student, care încă este în curs de creare, procesul decurge greu … nu vreau să dezvolt parcursul creării acestui cont, pentru că este presărat cu insistențe, cereri, încercări, reîncercări, așteptare (care încă continuă), nervi etc. … Când va fi gata ? Nu știu, sper și aștept să se întâmple cât mai curând… Cam așa arată începutul anului la Master pentru un student, în mediul online, pe fondul pandemiei. Cu siguranță nu toți au ghinionul meu, dar fiecare se descurcă cum poate, nu ?! Cert e că …am început cu stângul. Lucrurile scârțâie, destul de vizibil în ceea ce privește învățământul în format online … dar nu intenționez să abordez acest subiect. Mâine e o nouă zi,nu ? Să sperăm la mai bine… speranța să fie mereu vie!
Mi-amintesc când am început facultatea… pășeam cu emoție, cu mari aspirații și cu o motivație de neclintit. Trebuie să recunosc că găsirea amfiteatrelor și a sălilor de curs/seminar mi-a dat multe bătăi de cap, eram mereu în întârziere, iar prima sesiune… cel mai mare test de rezistență de până atunci.Ore întregi de așteptare, pentru a extrage un bilet și a da piept în piept cu subiectele, care erau mereu o surpriză, oricât te-ai fi pregătit, iar totul devenea cu atât mai intens cu cât se întâlnea cu tendința de a atinge perfecțiunea și teama de eșec. De altfel, eșecul este cu atât mai apăsător cu cât îți dărâmă tot ce știai despre raportul dintre tine și viața de sub pașii tăi. Aveam să cunosc eșecul semestrul următor, în a doua sesiune, când am cedat presiunii stresului, iar în momentul în care trebuia să-mi prezint subiectele, în mintea mea totul se făcuse alb și uitasem tot… pentru un moment am simțit că mi se mișcă pământul sub picioare, invidiam porumbeii pentru libertatea ce o afișau prin zborul ce se oglindea în geam, pentru că voiam să fug … pentru prima dată în viața mea, aș fi preferat să dau bir cu fugiții. Înainte de acest moment eram o fire perfecționistă, țineam ca lucrurile să se desfășoare cum trebuie, tindeam ca tot ce fac să fie corect, exemplar și fără reproș, să mă păstrez mereu deasupra, orice s-ar întâmpla. Nu luam în calcul eșecul, credeam că nu mi se poate întâmpla.. ei bine, s-a întâmplat…și nu numai că s-a întâmplat, însă m-a marcat cu totul.
Am trecut cu bine peste acel moment, dar eu nu mai eram la fel, nu mai puteam fi la fel. În mine s-a aprins un semnal de alarmă care m-a împins să fac unele schimbări în viața mea . După respectivul moment în care am clacat (sau cel puțin așa vedeam eu lucrurile în acel moment), am apăsat pe butonul „pause” și am așezat dorința de perfecțiune deoparte. Ușor-ușor am reușit să mă detașez, să privesc imaginea în ansamblu ori de câte ori lucrurile luau o altă întorsătură, dar mai ales am învățat că eșecurile fac parte din viață, ca ele sunt inevitabile, dar cu atât mai mult că ne sunt de folos pentru a ne schimba în bine și a ne reașeza prioritățile. Am renunțat la ideea de a fi mereu prima în orice făceam și mi-am permis să greșesc. Este adevărat că nu am scăpat de tendința de a mă stresa, acest aspect s-a remarcat chiar și la finalul facultății,când mi-am susținut licența, am avut atâtea emoții, încât mi-am dat seama că uitasem și să respir…nu am scapat de asta, dar lucrez la acest aspect.
Ideea e că orice început este dificil în felul său, fie că se schimbă mediul, fie că întâlnim oameni noi, fie că ne schimbăm noi înșine, pentru că dorim să evoluăm, astfel că oricât de experimentați am fi, un nou început mereu ne surprinde, pentru că noul înglobează necunoscutul și inevitabilul, punându-te în fața faptului împlinit. De aceea, nici un rezultat nu se concretizează fără baza acestuia- începutul. Ceea ce contează se cristalizează în rămășițele învățămintelor pe care le extragem din munca noastră, cu bune și rele .
Acum că privesc în trecut, în liceu ni se spunea că la facultatea vom fi pe cont propriu, vom vedea realitatea care se concretizează în fața noastră și că e foarte posibil să nu fie pe placul nostru ceea ce vom descoperi, dar face parte din viață. Această imagine creionată nu a fost departe de adevăr.Primul an de facultate consider că e de încălzire și e adevărat, este cel mai ușor, chiar dacă în cadrul acestuia înveți să prinzi mersul lucrurilor, să ții pasul și te încâlcești la orice pas, lucrurile se complică ulterior. Dacă în primul an, toți se ajută unii pe alții, toți vor să se cunoască , să interacționeze, ulterior întregul tablou prinde nuanțe mai gri. Odată câștigată autonomia, intervine detașarea, păstrarea informației pentru sine, se vorbește superficial și numai la nevoie, intervin bisericuțele, ca peste tot, de altfel. Fiecare își urmărește interesul, mai pe scurt, fie că o persoană afișează acest aspect, fie că nu, concurența devine aprigă, mai ales după ce se termină facultatea, când și bisericuțele se clatină și fiecare vânează locul cel mai bun. Mai devreme sau mai târziu, înveți pe cine să păstrezi aproape și pe cine nu, să nu crezi în aparențe și să ai mereu încredere în propriile forțe, chiar dacă alții par a fi mai buni… am folosit verbul „a părea” tocmai, pentru că de cele mai multe ori vorba nu coincide nici cu fapta, nici cu persoana.
Înveți că egalitatea este un ideal, subiectivismul defilând cu nonșalanță, în timp ce obiectivismul stă rușinat pe banca de rezervă. Ești vizibil atât timp cât lingușești persoana potrivită , iar rezultatele sunt pe măsura efortului pe care-l depui pentru a te face plăcut în fața celui din fața ta și nu pe măsura muncii tale. Te aștepți să obții rezultatul așteptat pentru că ai depus eforturi, pentru că ți-ai dat silința și vrei să obții ce e mai bun și poate că într-un final reușești, dar apoi realizezi că o altă persoană cu eforturi mai puține sau chiar deloc, te-a ajuns din urmă sau chiar e înaintea ta doar pentru simplul fapt că s-a facut apreciat și s-a afirmat cu fiecare ocazie. Realizezi că e important cum te vinzi, dar mai ales în fața cui. Și ajungem la aceeași vorbă: interesu-și poartă fesul! De cele mai multe ori nu este vorba despre ceea ce știi sau ce poți , este despre cine sau pe cine cunoști.Știm cu toții că accentul cade pe vânatul notelor și acumularea informațiilor în învătământul național, și nu pe eficiența pregătirii , iar acest lucru nu se schimbă în cadrul mecanismului universitar. Recunosc că pană în primul an de facultate am ținut să am note mari, nu atât pentru a primi apreciere, cât pentru satisfacția mea personală, pentru a-mi dovedi mereu că pot mai mult, pentru că nu găseam un instrument care să reflecte munca depusă… si trebuie să recunoaștem că societatea este întocmai construită, să-și formeze o imagine după rezultat. Ai 10, ești o persoană de nota 10, ai 5, nici nu este demn să menționezi . Nu contează că ai fost de 10 de când te știi, dacă ai luat 5, înseamnă că nu ești /nu mai ești atât de deștept pe cât te credeau ceialalți. Nu contează munca din spatele rezultatului,ci doar rezultatul, când de fapt, munca reflectă exact cum ești, ce-ți dorești și ce meriți cu adevărat.
Istoria îi pune în prim-plan pe învingători, prezentul îi mărește pe învingători, iar viitorul vânează învingători. Tot ce contează este să reușești, nu contează în ce mod, nu contează cât efort ai depus, dacă nu ai depus deloc, înseamnă că „ai cap” să reușești în orice mod.Îi admirăm, îi idolatrizăm, îi invidiem pe cei care reușesc, ne dorim să fim în preajma lor , le râvnim locul și viața pe care o duc, pentru că vedem doar la suprafață. Nu luăm în calcul altceva decât rezultatul. Uităm că eșecul este cel mai adesea sursa motivației în a atinge succesul. În orice caz, reușim mereu să ne scuzăm : „Suntem oameni !”, dacă am face din această vorbă un ideal, în schimbul unei banale scuze, care cu siguranță nu ne face cinste, poate am fi oameni, în adevăratul sens al cuvântului.
Cert e că o facultate te pregătește pentru viață, dar nu prin cunoștințele pe care ți le oferă,neapărat, ci mai ales prin faptul că-ți oglindește realitatea înainte de a te izbi cu totul de ea, imediat ce pătrunzi în tabloul problemelor și grijilor cotidiene. În orice caz, alege mereu ce e mai bun din toate, vei înflori, în ciuda loviturilor primite și vei fi mai plin de viață și mai luminos.
P.S. Poate între timp reușeșc să-mi fac o părere și despre Master 😀
Zâmbește-i zilei de azi, pentru ca ea să te celebreze!😀🌞
Fărâme de suflet 