Arhive etichetă: regret

Plecat-ai copilărie…

După ce tânjim adeseori?După copilărie ,după persoanele dragi care ne-au marcat copilăria ,după copiii care eram cândva…

40178242_293509864760422_249068164267114496_n

Eu am locuit la bloc, în copilăria mea și abia așteptam să plec la țară. Mi-amintesc vacanțele și weekendurile pe care le petreceam la bunica ,unde ,și eu și fratele meu ,ne petreceam timpul jucându-ne cu verii noștri: „De-a v-ați ascunselea” , „Baba oarba ” ,„Țară ,țară  vrem ostași!” ,„Rațele și vânătorii” – erau doar câteva dintre jocurile pe care le jucam de dimineață până seara ,vara sau iarna,iar noaptea somnul ne învingea.Întotdeauna asociam mirosul fumului de la sobă cu mirosul propriu al vieții de la țară ,unde toți oamenii se salută ,se cunosc și se opresc oricând în drum să schimbe o vorbă cu celălalt ,unde oamenii au îmbrățișat proprietățile mediului.Cum simțeam miros de fum ,îi ziceam mamei că miroase „a țară”,iar mama râdea.Adoram mirosul acela,care-mi pătrundea în suflet,care încă îmi zguduie ființa,amintindu-mi de bunica.Pe acea sobă de afară,vara,fierbeau și se prăjeau fel și fel de mâncăruri tradiționale,turte coapte,cartofi pe plită-scrijele (și acum îmi fac pe grătar,dar simt lipsa arsurii de pe plită),iar când erau gata,primeam semnul venirii la masă.Era minunat să ne așezăm toți la masă și să zăngănim din linguri și castroane până terminam tot de mâncat,parcă pofta era mult mai mare și mâncarea mult mai bună când erau atâția la masă.

Acum că îmi amintesc imaginea cu toți la masă ,în fața „părăvanului”bunicii ,iar ea stând în picioare ,privindu-ne cu drag și căldură ,aș putea spune că în ochii ei întrezăream Raiul(sper că te afli acum acolo).Bunica mereu se așeza ultima la masă ,așa își crescuse și copiii,oferindu-le ce e mai bun ,iar dacă mai rămânea mai mânca și ea ,dacă nu ,nu .Zicea „Luați și mâncați voi ,eu am timp să mănânc”.Oare un bătrân are mai mult timp decât un tânăr?Cât timp avem noi azi pentru cei dragi?Bunica avea mereu timp pentru tot,dar mai ales pentru noi.Era felul ei de a-și păstra simțul matern în orice clipă.Dacă aș putea să asemăn ceva sau pe cineva cu veșnicia ,bunica ar fi singura.Dacă ai fi privit-o ai fi zis că îi prisosește totul ,neavând nimic.În momentele când se afla în putere ,găseai mereu în părăvanul ei ceva de mâncare ,care nu se asemăna cu nimic din ce mai mâncasem până atunci .Sarea era ingredientul nelipsit din mâncarea ei și era mai mult decât suficient.Tot ce făcea ea era magic…magic de gustos ,dar eu știu care era ingredientul secret:dragostea.Când am început să remarc existența bunicii ,ea se făcuse micuță -mama îmi zisese că fusese cândva o femeie înaltă.Sunt sigură că tot ce a rămas ,era doar dragoste.

40141399_289426945202051_7217845845490663424_n

Când era vorba de dormit ,fie dormeam cu verii ,care cum ne împărțeam ,povestind tot felul de lucruri ,fie dormeam cu bunica.Mereu doi dintre noi dormeam cu bunica ,pentru că îi era urât să doarmă singură ,cu siguranță ,nu mai mult decât nouă.Dar era o plăcere,mai ales pentru mine.Bunica îmi împrumuta una dintre cămășile ei în care mă împiedicam și mă urcam în pat ,nu înainte ca bunica să scoată din dulapul „fără fund”( îl numeam așa pentru că mereu găseai ceva bun de mâncat în el)vreun biscuite sau un fruct ,care era oricum delicios numai din momentul în care bunica îl atingea.Cel mai mult îmi plăceau merele coapte scoase din rolă,cum numai la bunica găseam-atât de moi și aromate…mi-e dor …

Ceea ce m-a marcat la persoana bunicii a fost modul cum se pregătea de somn:înainte de a se schimba ,se așeza în genunchi la marginea patului și rostea rugăciuni ,unele după altele ,cu voce scăzută ,indiferent dacă noi vorbeam sau nu ,ea continua să se roage cu aceeași smerenie.De obicei ,preferam să tac și să o privesc -mă uimea cum putea să se roage ceasuri întregi fără oprire.Nouă nu ne spunea să ne rugăm,dar deși obișnuiam să mă rog mereu înainte de culcare ,parcă mă simțeam rușinată pentru că eram destul de expediditivă. De multe ori mă întrebam ce zice ,dar nu îndrăzneam să o rog să-mi spună ,pentru că simțeam că era un moment al ei și voiam să rămână așa.Aproape că adormeam așteptând să vină în pat ,dar nu voiam să dorm pentru că bunica mereu vorbea ore în șir cu noi până adormeam,poate mai mult decât timpul petrecut în genunchi ,în fața icoanei….ceva îmi spunea că mereu era vorba despre noi -fiii ei ,nepoții și strănepoții ei,în orice făcea ,mai ales când se ruga.Nu voiam să pierd momentul de a vorbi seară de seară cu ea ,pentru că asta ne lega ,atât noi cât și ea aveam nevoie ca cineva care să ne vorbească ,să ne înțeleagă …de asta copiii și bătrănii se înțeleg mereu bine ,în timp ce primii trăiesc prima copilărie ,cei din urmă trăiesc copilăria a doua oară.

Mi-amintesc că într-o zi ,în vacanța de vară ,găsisem vreo trei cățeluși abandonați(sau cel puțin așa credeam noi)și împreună cu verii mei și fratele meu i-am adus la poarta bunicii.Inițial ne tot furișam prin curte să le aducem mâncare și apă ,până când bunica și-a dat seama și ne-am văzut nevoiți să-i povestim ce făcusem și să-i ducem înapoi,pentru că ei aveau o mamă care se îngrijorase pentru ei.Învățasem că nu ar mai trebui să luăm decizii de capul nostru.

40215280_2211731025781898_479192267173658624_n

Dacă nu ne udam toată ziua,din cap până-n picioare,stropindu-ne cu apă,în zilele de vară,cu siguranță ridicam tot praful în ograda bunicii,care ,săraca, nu ne zicea mai nimic,doar să ne vadă acolo.Era în grădină un măr care se cocea mai devreme decât celelalte ,care făcea mere micuțe,pe care le numeam „posmăgele”.Ei bine ,noi nu ne mulțumeam doar să mâncăm din copac ,ci ne loveam cu ele ,de multe ori treceam pe sub pom și mă trezeam cu o ploaie de mere în cap,dar mă revanșam 😀 .Era amuzant cum stăteam la rând pentru a ne spăla pe față dimineața și întindeam cana cu apă dintr-o mână în alta…bineînțeles că la final eram uzi cu totul ,dar ce mai conta?Frumusețea copilăriei constă tocmai în faptul că atunci când ești mic totul e o bucurie.

Tata avea o Dacia 1310 ,care pe atunci era o bomboană de mașină 😀 ,dar atât eu cât și fratele meu tânjeam după o „tură” cu venerabila căruță cu doi cai a moșului ,iar verii mei tânjeau după o plimbare cu mașina tatălui-mereu dorim ceea ce nu avem,chiar de mici.De când mă urcase moșul prima dată pe cal ,care ulterior s-a dovedit a fi și ultima până în prezent,simțeam că îmi iau zborul.Ni se părea destul de palpitant să ne zguduie căruța și să ne rostogolim unii în alții .Orice fir de iarbă ne atrăgea atenția ,fiecare zi era dominată de joc și voie bună.Lumea era a noastră ,dar mereu visam la momentul când vom fi oameni mari și puternici.Nu am văzut ce am pierdut decât atunci când am crescut.De aceea e bine să savurăm clipa atunci când e în palma noastră ,pentru a nu pierde și ultima fărâmă de viață ,înainte de a fi prea târziu.

Copilăria e unul dintre cele mai de preț daruri oferite omului,fiind atât un prieten de joacă,cât și un învățător îngăduitor,care te introduce în marele labirint al vieții,cu inocență.Îți oferă cele mai dulci amintiri și totodată,cele mai profunde regrete atunci când pleacă.

Oferiți-le copiilor șanșa de a savura copilăria!Lăsați-i la țară ,să ia contact cu plantele ,cu animalele ,cu fiecare vietate care mișună pe pământ și nu numai.Oferiți-le șanșa unei copilării reale ,nu o multitudine de lumi virtuale.Învățați-i jocurile copilăriei voastre ,arătați-le locurile în care ați crescut ,povestiți-le toate peripețiile prin care ați trecut.Credeți-mă ,vă vor invidia copilăria și o vor pretinde pe a lor.Nu le furați amintirile,crezând că le oferiți ce e mai bun!Poate nu ați avut condițiile unui trai îndestulător,dar fiecare clipă trăită a fost veridică ,cu oameni reali ,cu care ați împărtășit și bune și rele.Nu-i lăsați să crească crezând că toate vacile au culoarea mov ,asemeni văcuței Milka 😀 .Lăsați-i să vadă realitatea cu proprii ochi și o să vă mulțumească mai târziu!

„Inocenţa seamănă din multe puncte de vedere cu paradisul pierdut. N-o descoperim decât prin nostalgie, după ce am pierdut-o, ca şi copilăria. Ce ştiu despre inocenţă inocenţii? Ce ştiam despre paradisurile candorilor când locuiam în ele? Mă tem că mai nimic. Copilăria şi inocenţa sunt descoperiri târzii, când amintirile şi greşelile îşi alungesc umbrele. Ni le apropiem prin regret. Nemaiavându-le, ştim ce am pierdut. Nu e tema copilăriei o obsesie a maturilor? Şi poate că anumite lucruri trebuie să le pierdem ca daruri pentru a le cuceri ca virtuţi. Trebuie să ieşim din copilărie pentru a o iubi.”

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!☀😁

Reclame

Radiografia dorului

Ce plăcut e să auzi din partea cuiva :„Mi-a fost dor de tine!” ,nu?Simțim cum inima ni se înalță și ne încărcăm cu o bucurie imensă.Ce motivant e să simți că prezența ta contează.

Dar ce înseamnă „dor” mai exact?Aruncând o privire în DEX,observăm că acest cuvânt provine din latinescul „dolus(-dolere)” care semnifică „a durea” .Așadar,dorul are la bază o durere ce prinde contur ca urmare a lipsei unei persoane dragi , a neputinței de a urma  o anumită pasiune care-ți umplea inima de încântare,cândva, a suferinței ce ia naștere în urma unei dezamăgiri în dragoste și nu numai.„Dor” poate  reprezintă un simplu cuvânt pentru fiecare înțeles căruia îi este atribuit,indiferent de context .Pentru fiecare dintre noi,dorul rămâne dor.Dar oare dorul este resimțit la fel de fiecare persoană în parte?Mă îndoiesc!Faptul că suntem diferiți ,ne determină să percepem tot ce se întâmplă în viața noastră sub o altă formă.Dorul nu e doar iubire ,odată ce acesta persistă în al tău suflet ,devine durere și chiar boală.

Când două persoane, care se iubesc ,ajung să fie despărțite de mări și țări ,dorul se dilată pe măsură ce distanța se mărește și timpul trece.Sentimentele puternice ,care s-au născut între cei doi, se amplifică cu fiecare minut ce se scurge lent ,iar dorul atinge cote maxime.Ambii vizualizează momentul revederii iar și iar .În această situație ,iubirea e cea care pompează dor în inimile lor pentru a-i menține pe linia de plutire .Fiecare cuvânt scris,fiecare vorbă șoptită la telefon ,fiecare gând care-i străfulgeră mintea cu privire la persoana iubită ,ia forma unei bule de oxigen,pe care o inhalează pentru a-și veni în fire atunci când simte că celălalt ar vrea să spună:„STOP ! ”.Contactul cu cealaltă persoană,oricare ar fi el,întreține focul dorului și intensifică puterea sentimentelor.Dorul devine un burete ce absoarbe schimbul de vorbe,gânduri,acțiuni,trăiri și vise ,ce îi au protagoniști pe cei doi îndrăgostiți ,iar momentul sublim al revederii este redat de revărsarea a tot ce dorul a absorbit,realizându-se o reală descărcare de energie.Dorul funcționează ca un stabilizator al repunerii în situația inițială ,ce prinde contur în timpul revederii.În acest punct ,iubirea ,primind resurse noi pe care să le fructifice , îl încununează pe dor cu distinse  laude până la următoarea întâlnire.

36711061_1737075736399634_4225501014645538816_n

Totul bine și frumos în cazul îndrăgostiților care se revăd după o lungă perioadă de timp,dorul ,fiind îngerul păzitor al iubirii dintre cei doi, în această situație.Dar cum se manifestă dorul când ai pierdut pe cineva drag?

Am fost și sunt încercată de acest dor din momentul în care bunica a decis să se retragă din această lume.Articolul „Axis mundi” divulgă trăirile ce m-au acaparat  https://geogeorgette.wordpress.com/2018/07/06/axis-mundi/ .În ceea ce privește dorul ,eu l-am resimțit ca pe un aspirator de energie ,care lasă în urmă un mare gol,care se adâncește cu timpul și se solidifică ,lăsând loc în sufletul tău, unui adevărat canion.Acest dor nu trece,tocmai pentru că nu va fi o revedere,poate doar pe cealaltă lume.Revederea e punctul final unde dorul își raportează întreaga misiune și apoi se retrage.În lipsa ei,dorul își face culcuș în sufletul tău și te străfulgeră din când în când,amintindu-ți că e prezent și că nu va pleca nicicând.E ca o umbră care îți urmărește fiecare pas,pentru a-și face apariția ,măcinându-te puțin câte puțin.

În acest punct,iubirea se transformă în durere.Durerea, alimentată de singurătate și de tendința de izolare ,se preschimbă în boală.Cunosc cazuri în care unul dintre soți moare,iar celălalt se condamnă la o viață de singurătate și izolare de restul lumii,fiind acaparat de depresie și de un dor crud.Cu timpul ,cel rămas în viață ,ajunge fie să-și pună capăt zilelor ,fie se îmbolnăvește și refuză să lupte pentru viață,considerând că nu mai are nici un motiv pentru a trăi.Intensitatea trăirilor și a sentimentelor  alimentează dorul ,conducând victima spre un drum fără întoarcere.Dorul ,în acest caz predispune la slăbiciune și disperare,fiind un îndrumător spre pieire.

36669895_1737075646399643_4986843247000158208_n

Cum resimți dorul când îți înnăbuși o mare pasiune a ta?Hai să privim un exemplu și în acest sens:

Urmezi cursuri de dans modern încă de mic ,iar cu fiecare pas pe care-l faci spre evoluția ta ca dansator ,simți că ești făcut pentru a dansa toată viața.Participi la concursuri,mereu situându-te printre primele locuri în clasament.Faci o echipă minunată cu partenera ta de dans.Totul decurge minunat.Te pregătești conștiincios și pentru școală,dar nu-ți neglijezi nici cursurile de dans.Într-o zi ,însă ,părinții îți spun că e posibil să rămână șomeri ,pentru că fabrica se va demola și ,în consecință,va trebui să renunți la dansuri.Te încăpățânezi și ,folosindu-ți economiile tale ,continui să frecventezi clubul de dans…până într-o zi când afli că tatăl tău nu se mai poate mișca,fiind paralizat de la jumătate și că are nevoie de îngrijiri medicale costisitoare.

Aici ,drumul visului tău se închide și faci orice ca să te poți întreține și să-i ajuți pe ai tăi.Astfel că,timp de câțiva ani lași în urmă pasiunea ta,dar nu uiți niciodată de ea.Dansezi pe oriunde mergi și resimți dorul de a fi iar complet,făcând ce ți-ai propus de mic.În această situație,dorul devine un alimentator de energie și dorință, de a fi iar pe ringul de dans,de a simți cum fiecare celulă a ta se miscă după ritmul muzicii.Oricât de mult timp ar trece,dorul ține pasiunea trează și te impulsionează să întreprinzi orice e nevoie pentru a o readuce la suprafață.Nu te poți împotrivi ,mai devreme sau mai târziu,pasiunea te va regăsi și nu vei avea liniște până când visul tău nu devine realitate.Da ,dorul e un drog care crește înăuntrul tău ,care te ține în priză.Fă pași mici pentru a fi mai aproape de ce ți-ai propus.Dorul nu ține  cont de nimic, va fi acolo mereu!Te va pândi de după colț.Redă-ți libertatea și lasă-l să-și ia o vacanță departe de tine!

Dor de mamă ,

Dor de tată ,

Dor de frate -soră ,

De familia întreagă,

De iubit ,de dulcea casă,

De cânt și de-o ciorbă dreasă

Făcută ca la mam-acasă!

De livezi,de mere dulci

Cum ne cățăram prin nuci.

De copilăria noastră,

De poveștile bunicii,

De nopțile lungi, când fugeam să prindem licuricii,

De fumul gri de prin hogeag

Acum merg singur ,pribeag.

Ce dor mare!

Mai bine …tac.

Și că tot vorbeam de dor,mi-e dor să mănânc o piersică aromată și zemoasă pentru a-mi alinta papilele gustative…nu înainte de a-ți ura ca dorul să fie doar un trecător prin viața ta,pentru a o condimenta și să îți ostoiești dorul de tot ce îți este drag ,cât mai repede cu putință.

Încearcă să trăiești viața ,nu să suspini după ea!

Zâmbește-i  zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze !😁☀