Arhive etichetă: intrebari

Când a plecat vara?

Toamna a apărut pe nepusă masă la mine la ușă,s-a instalat în viața mea,fără să-mi dea  vreo explicație…și mă întreb:Când a dispărut vara mea?!Apreciez ,totuși,că a lăsat mare parte din căldura ei în urmă,pentru a putea digera plecarea ei.Parcă am clipit o dată și vara a dispărut,fără urmă…poate reușesc ,totuși,să o fac pe toamnă să vorbească,cred că încă nu și-a intrat în rol prea bine.Orice început e greu,așa-i?

Pănă reușesc să aflu vești despre vară…ce-ar fi să vorbim despre ea?

Recunosc că vara aceasta a fost una atipică pentru mine…a fost o vară a regăsirii de sine,a sufletului,a întregii ființe.Mi-am propus să-mi dedic mai mult timp mie,să stau departe de telefon,laptop,de ceea ce presupune mediul online,măcar câteva zile bune,întorcându-mă în trecut când nu știam când începe ziua și când se termină noaptea,pentru că viața era o veselie și o joacă.Dealurile și văile erau ale noastre.Strânsul porumbului,culesul viei,erau un alt prilej de a ne juca,de a umple văile cu râsetele noastre.Totul era de partea noastră.Nu știam ce e rău,binele ne urmărea pretutindeni.

Cred că în încercarea de a deveni mai bună,de a oferi mai mult celor din jur,m-am blocat undeva …și am uitat de sinele meu.Vara asta am făcut curățenie în sertarele ființei mele și am încercat să păstrez ceea ce-mi face bine – am descoperit că am rămas cu puțin,prea puțin din ceea ce credeam că-mi aduce fericirea și am ales să las persoane dragi mie,să plece,deși a durut și doare destul de mult.Ne atașăm mult prea mult de persoane,de lucruri și avem impresia că vor exista mereu în viața noastră,atât timp cât vom face să fie bine,dar ne mințim,iar din cauza acestei orbiri ajungem să suferim la nesfârșit și să facem din suferință propria religie.Venim goi de lucruri,goi de persoane,pe această lume și plecăm la fel de goi,fizic,dar depinde de noi să umplem sufletul nostru cu ce e mai sublim.Am învățat că lucurile vin de la sine,își urmează cursul ,oamenii apar în viața noastră pentru o perioadă și apoi fiecare își vede de drum.Nimeni nu are nicio vină,face parte din cursul vieții.Ne încăpățânăm să fim rigizi ca pietrele,crezând că vom împiedica curgerea lină a râului,dar el se strecoară printre pietre și-și vede de drum,luându-și rămas bun de la fiecare piatră-n parte.Haideți să fim una cu râul și să luăm ce e mai bun din viață!

69033229_967716416896840_1524399900417064960_n.jpg

Vara asta am ales să rămân în zonă,să descopăr noi lucruri aproape de mine,să-mi amintesc importanța lucurilor mici.Am străbătut livada-n lung și-n lat,seri la rând,am mers prin pădure până la lac,să-mi adun gândurile.Am privit fiecare apus din fața porții,fără să mă plictisesc .Să vă spun un secret?Sunt îndrăgostită …de Cer.Nu mă pot abține să nu-l privesc și să nu observ cum mereu oferă privirii o altă imagine a sa.Aș putea să mă uit la el zile-n șir fără să mă satur vreodată.Am reușit să-mi găsesc liniștea pe care o pierdusem,undeva în drumul meu.Rămăsesem cu o lumină difuză în fața mea și vederea-mi slăbise,dar acum am reușit să reaprind lumina ce mă urma înainte și am de gând să o păstrez.Mi-am dat seama că nici nu am simțit nevoia să părăsesc împrejurimile.Pentru prima dată,după mult timp,am simțit că am tot ce-mi este necesar pentru a zâmbi,pentru a fi iarăși „eu!”.

70558587_810919289355383_647854645045100544_n.jpg

Știu că este o modă în a etala vacanțele de prin locuri exotice, în mediul online,este o întreagă întrecere a oamenilor,de a arăta cine călătorește mai mult,cine cheltuiește mai mult,cine vizitează mai multe locuri,cine mănâncă mai bine,cine primește cadouri mai scumpe…și mă întreb:De ce nimeni nu se întrece în a fi mai fericit pe zi ce trece?Am văzut poate mii de poze postate pe rețelele de socializare,locuri minunate,dar oameni interesați mult prea mult de a arăta cum trăiesc ei,decât de găsirea fericirii.Avem impresia că fericirea e mereu în altă parte,când de fapt e în spatele nostru,dar nu vrem să o privim,pentru că suntem prea mândri și mult prea ocupați  „să părem fericiți” decât „să fim cu adevărat fericiți”.Zâmbetele chinuite surprinse de aparatele foto,vorbesc de la sine.Și eu făceam greșeala de a mă pregăti pentru o anumită vacanță de câteva zile,făceam cumpărături,liste să nu uit nimic,lăsam zilele să treacă,gândindu-mă că acea vacanță mă va face fericită,dar mă întorceam mai obosită,mai lipsită de energie decât plecasem și parcă reveneam la starea de monotonie.Fericirea nu înseamnă vacanțe,petreceri,poze,mâncare scumpă ,băuturi alese…fericirea e ceea ce porți cu tine zi de zi,doar că suntem prea orbi să vedem.

Când am devenit atât de superficiali?Nu mai păstrăm nimic pentru noi,orice facem postăm în mediul online…și de trăit,când?

V-amintiți cum începea fiecare compunere pe care o pregăteați în clasele primare?„Era o zi frumoasă de vară.Soarele strălucea pe cerul senin.”.Era începutul clasic,cu unele modificări,poate schimbam anotimpul,elementele din peisaj,dar ziua rămânea „frumoasă”.Tocmai,orice zi e frumoasă!Nu trebuie să vă amintiți de o anume zi care vi s-a părut plăcută,pentru că orice zi poate fi în acest fel.Vreți să vă amintiți de o zi frumoasă din viața voastră,căutând-o printre mormanele de nimicuri sau vreți să faceți ca  fiecare zi a voastră să fie frumoasă?Să povestiți nepoților despre miile de zile frumoase pe care le-ați trăit?Să oferiți propriul exemplu de „trăit cu adevărat” pentru generațiile care vin?

Nu știu ce gândiți acum,dar eu chiar îmi doresc ca fiecare zi să prindă viață și culoare.Poate greșim,dar învățăm din greșeli.Poate cădem,dar ne ridicăm imediat.Poate uităm lucruri,dar creăm altele.Poate suferim,dar o luăm mereu de la capăt.Fericirea nu ține cont de vreme,de loc,de anotimp…de nimic,fericirea există în orice moment.

Haideți să facem din toamnă o a doua vară!Faceți ce vă trece prin minte că vă aduce fericirea.Călătoriți,vizitați locuri nemaivăzute ,gustați mâncăruri alese,cunoașteți noi oameni,noi culturi,dar nu o faceți pentru reclamă.Viața voastră nu are nevoie de subtitrare pentru cei care nu doresc  să o înțeleagă,atât timp cât e limpede pentru voi că sunteți fericiți.Încercați să surprindeți cât mai veridic fericirea.Nu o forțați ,nu-i exagerați valoarea,pentru că îi diluați esența.

Fiți fericiți!Nu pentru că spun sau vor alții,ci pentru că vă doriți să trăiți ,nu doar să existați.Fiți fericiți că sunteți aici și acum și că vi s-a dat șansa unei vieți,pe care o puteți face fără de preț,atât pentru voi,cât și pentru întreaga lume.

69030342_1195514867302946_2052324283870347264_n

P.S. Eu plec pe urmele verii,poate o conving să mai poposească câteva zile,până se mai acomodează toamna.😁😉

Zâmbește-i zilei de azi,pentru ca ea să te celebreze!😁☀

 

Reclame

AXIS MUNDI

Nu întâmplător am ales să abordez subiectul „moarte ”în articolul precedent,ideea de moarte și-a făcut simțită prezența în întreaga mea ființă abia când bunica, din partea mamei, a plecat de lângă noi.Pe bunicul nu-l cunoscusem niciodată.

Mică fiind,mi-era frică să stau în aceeași încăpere cu o persoană moartă,nici nu îndrăzneam să mă apropii,acel fior rece al morții mă speria teribil.În cazul bunicii,văzând-o fără suflare ,nu realizam că a murit(nici acum nu conștientizez),așteptam să se trezească,să mă privească în ochi.Răceala mâinii ei m-a trezit și a urmat un râu de lacrimi.Îmi conduceam bunca pe ultimul drum.Era un coșmar.Priveam în jur și așteptam să mă trezească cineva,dar toți erau triști ,cu capul plecat,pășind pierduți ,la fel ca mine…Am ajuns mult prea repede la groapă( groapă?!aici jungem toți ,bogați /săraci -ne facem una cu pământul).Nu mai aveam lacrimi …și lacrimile erau mult prea puține pentru lipsa ei.După câteva minute am văzut un morman de pământ.M-am uitat la mama,abia se ținea pe picioare.Era secătuită de puteri.M-am dus la ea,am luat-o de mână și m-a privit în ochi.Nu a zis nimic…dar am știut ce zice privirea ei plină de durere „Nu mai am mamă”.Am strâns-o tare de mână.Eu aveam mama lângă mine ,iar lumea era a mea.Singura și cea mai de preț comoară pe care mi-o puteai lăsa,bunico -MAMA MEA!

Acum 2 ani ,scriam ,în lacrimi (ca și acum) câteva rânduri cu vârful inimii mele :

Acum trei zile ți-am mângâiat mâna ta cea calda împovărată de muncă și de boală…nu mai priveai pe nimeni ,nu mai vorbeai-nu pentru că nu voiai ,ci pentru că nu puteai.Știam ,însă ,că ne auzi. Îți simțeam suflarea grea cum îmi atingea sufletul.Durerea te copleșea ,era mai mult decât vizibil.Am plecat fără să-mi iau rămas bun ,crezând că mă voi reîntoarce curând și vei fi acolo.Azi m-am întors .Mă așteptai dormind.Erai la fel ,dar totuși lipsea ceva.Era o liniște prea mare și mi-am dat seama… te-a părăsit suflarea.Un aer rece m-a strâns în spate.
Nici acum nu mi-am luat rămas bun și nici nu o voi face,pentru că ți-am păstrat un loc în inima mea.Să știi că e cald și bine acolo și mă voi strădui să nu-ți dorești niciodată să pleci .Spiritul tău se află în mama și în mine.Nu pot concepe acest cuvânt ”murit” ,pentru că nu vei muri niciodată pentru mine.Eu te voi pastra în amintirile mele mereu zâmbitoare sau cum spuneai tu ”grasă și frumoasă”.Îți voi păstra mângâierea ta caldă imprimată pe chipul meu.Tu nu ai murit ,bunică…tu ai plecat să-ți odihnești bătrânețile într-o lume plină de lumină și de liniște.
Aș fi vrut ca acum ,înainte de plecarea ta să pot să redau umorul tău bătrânesc ,care s-a ținut dârz în fața durerii,dar nu pot…nu pot bunică ,pentru că îmi plânge inima.Îți mulțumesc că mi-ai arătat ce înseamnă bunătatea,demnitatea ,iubirea în toate formele ei…m-ai învățat tot ce înseamnă să fii om , doar prin modelul propriu.Te iubesc ,bunico!Te iubesc femeie ,mamă eroină ,străbunică!Te voi iubi mereu!Dumnezeu să te aibă în pază!

Off ,ce gol a rămas în sufletul meu ,al mamei ,al întregii familii(sunt sigură).Plecarea ta,bunico,a zguduit familia din temelii.Tu erai stâlpul după care ne ghidam,soarele care ne aducea lumină prin rugile tale,tu erai centrul a tot ce înseamnă„noi”.Erai seva din care ne hrăneam toți.Pentru mine ai fost,ești și vei rămâne –axis mundi.Nimic nu compensează lipsa ta.Acum ca și înainte ,mă desparte un drum lung de tine.Tu erai motivul pentru care îmi doream să merg „la țară”, iar acum că tu nu mai ești,casa ta nu mai este,nimic nu mai e la fel.Am rămas cu poza chipului tău în ramă și cu un dor nespus…

36669918_1737075026399705_729327528950366208_n

  • Cine va mai sta ore în șir să se roage pentru noi?
  • Cine ne va mai ține uniți?
  • Cine ne va mai aștepta în prag cu cu privirea plină de lumină și cu o mângâiere caldă?
  • Cine ne va mai îmbia cu mâncăruri atât de minunate,pe care doar tu le făceai?
  • Cine ne va mai îmbuna cu dulciuri scoase din dulapul magic?
  • Cine ne va mai spune o vorbă bună când vom avea nevoie?
  • Cine îmi va mai cere să- i citesc rugăciuni și povești?
  • Cine ne va mai întreba dacă ne este bine?

Câte întrebări aș mai avea …dar știu că nimeni nu te va putea înlocui vreodată și nici noi nu vom mai fi la fel.Niciodată.

Adesea văd bunici cu nepoți de mână,cum îi hrănesc pe copii ,îi îmbracă și le oferă toată grija de care au nevoie… și îmi pare atât de rău că nu am trâit și eu astfel de momente.Bunica crescuse atâția nepoți ,era bătrână și fără puteri când eu eram încă micuță,veneam în vizite ,dar niciodată nu mă puteam sătura de prezența ei.Bunicii reprezintă rădăcinile generațiilor ce vor veni,bucurați-vă de prezența lor cât aveți ocazia.Știu că, de cele mai multe ori ,există o prăpastie între tineri și bătrâni-încercați să o acoperiți cu iubire,cu timp petrecut împreună,cu povești împărtășite,lecții de viață și vorbe calde.Luați ce e mai bun de la bunicii și părinții voștri -nu vă supărați pe ei pentru nimic și nu fiți înverșunați împotriva lor,voi trăiți datorită lor și a eforturilor depuse de ei ,respirați cu ei și prin ei.Ei sunt comoara cea mai de preț pe care o dețineți!Nu o pierdeți pentru nimic în lume,căci singurii care vor avea de pierdut, sunteți voi!

Binecuvântați-vă bunicii și părinții!Iubiți-i!Respectați-i!Oferiți-le ce aveți mai bun!