Arhive etichetă: bunica

Plecat-ai copilărie…

După ce tânjim adeseori?După copilărie ,după persoanele dragi care ne-au marcat copilăria ,după copiii care eram cândva…

40178242_293509864760422_249068164267114496_n

Eu am locuit la bloc, în copilăria mea și abia așteptam să plec la țară. Mi-amintesc vacanțele și weekendurile pe care le petreceam la bunica ,unde ,și eu și fratele meu ,ne petreceam timpul jucându-ne cu verii noștri: „De-a v-ați ascunselea” , „Baba oarba ” ,„Țară ,țară  vrem ostași!” ,„Rațele și vânătorii” – erau doar câteva dintre jocurile pe care le jucam de dimineață până seara ,vara sau iarna,iar noaptea somnul ne învingea.Întotdeauna asociam mirosul fumului de la sobă cu mirosul propriu al vieții de la țară ,unde toți oamenii se salută ,se cunosc și se opresc oricând în drum să schimbe o vorbă cu celălalt ,unde oamenii au îmbrățișat proprietățile mediului.Cum simțeam miros de fum ,îi ziceam mamei că miroase „a țară”,iar mama râdea.Adoram mirosul acela,care-mi pătrundea în suflet,care încă îmi zguduie ființa,amintindu-mi de bunica.Pe acea sobă de afară,vara,fierbeau și se prăjeau fel și fel de mâncăruri tradiționale,turte coapte,cartofi pe plită-scrijele (și acum îmi fac pe grătar,dar simt lipsa arsurii de pe plită),iar când erau gata,primeam semnul venirii la masă.Era minunat să ne așezăm toți la masă și să zăngănim din linguri și castroane până terminam tot de mâncat,parcă pofta era mult mai mare și mâncarea mult mai bună când erau atâția la masă.

Acum că îmi amintesc imaginea cu toți la masă ,în fața „părăvanului”bunicii ,iar ea stând în picioare ,privindu-ne cu drag și căldură ,aș putea spune că în ochii ei întrezăream Raiul(sper că te afli acum acolo).Bunica mereu se așeza ultima la masă ,așa își crescuse și copiii,oferindu-le ce e mai bun ,iar dacă mai rămânea mai mânca și ea ,dacă nu ,nu .Zicea „Luați și mâncați voi ,eu am timp să mănânc”.Oare un bătrân are mai mult timp decât un tânăr?Cât timp avem noi azi pentru cei dragi?Bunica avea mereu timp pentru tot,dar mai ales pentru noi.Era felul ei de a-și păstra simțul matern în orice clipă.Dacă aș putea să asemăn ceva sau pe cineva cu veșnicia ,bunica ar fi singura.Dacă ai fi privit-o ai fi zis că îi prisosește totul ,neavând nimic.În momentele când se afla în putere ,găseai mereu în părăvanul ei ceva de mâncare ,care nu se asemăna cu nimic din ce mai mâncasem până atunci .Sarea era ingredientul nelipsit din mâncarea ei și era mai mult decât suficient.Tot ce făcea ea era magic…magic de gustos ,dar eu știu care era ingredientul secret:dragostea.Când am început să remarc existența bunicii ,ea se făcuse micuță -mama îmi zisese că fusese cândva o femeie înaltă.Sunt sigură că tot ce a rămas ,era doar dragoste.

40141399_289426945202051_7217845845490663424_n

Când era vorba de dormit ,fie dormeam cu verii ,care cum ne împărțeam ,povestind tot felul de lucruri ,fie dormeam cu bunica.Mereu doi dintre noi dormeam cu bunica ,pentru că îi era urât să doarmă singură ,cu siguranță ,nu mai mult decât nouă.Dar era o plăcere,mai ales pentru mine.Bunica îmi împrumuta una dintre cămășile ei în care mă împiedicam și mă urcam în pat ,nu înainte ca bunica să scoată din dulapul „fără fund”( îl numeam așa pentru că mereu găseai ceva bun de mâncat în el)vreun biscuite sau un fruct ,care era oricum delicios numai din momentul în care bunica îl atingea.Cel mai mult îmi plăceau merele coapte scoase din rolă,cum numai la bunica găseam-atât de moi și aromate…mi-e dor …

Ceea ce m-a marcat la persoana bunicii a fost modul cum se pregătea de somn:înainte de a se schimba ,se așeza în genunchi la marginea patului și rostea rugăciuni ,unele după altele ,cu voce scăzută ,indiferent dacă noi vorbeam sau nu ,ea continua să se roage cu aceeași smerenie.De obicei ,preferam să tac și să o privesc -mă uimea cum putea să se roage ceasuri întregi fără oprire.Nouă nu ne spunea să ne rugăm,dar deși obișnuiam să mă rog mereu înainte de culcare ,parcă mă simțeam rușinată pentru că eram destul de expediditivă. De multe ori mă întrebam ce zice ,dar nu îndrăzneam să o rog să-mi spună ,pentru că simțeam că era un moment al ei și voiam să rămână așa.Aproape că adormeam așteptând să vină în pat ,dar nu voiam să dorm pentru că bunica mereu vorbea ore în șir cu noi până adormeam,poate mai mult decât timpul petrecut în genunchi ,în fața icoanei….ceva îmi spunea că mereu era vorba despre noi -fiii ei ,nepoții și strănepoții ei,în orice făcea ,mai ales când se ruga.Nu voiam să pierd momentul de a vorbi seară de seară cu ea ,pentru că asta ne lega ,atât noi cât și ea aveam nevoie ca cineva care să ne vorbească ,să ne înțeleagă …de asta copiii și bătrănii se înțeleg mereu bine ,în timp ce primii trăiesc prima copilărie ,cei din urmă trăiesc copilăria a doua oară.

Mi-amintesc că într-o zi ,în vacanța de vară ,găsisem vreo trei cățeluși abandonați(sau cel puțin așa credeam noi)și împreună cu verii mei și fratele meu i-am adus la poarta bunicii.Inițial ne tot furișam prin curte să le aducem mâncare și apă ,până când bunica și-a dat seama și ne-am văzut nevoiți să-i povestim ce făcusem și să-i ducem înapoi,pentru că ei aveau o mamă care se îngrijorase pentru ei.Învățasem că nu ar mai trebui să luăm decizii de capul nostru.

40215280_2211731025781898_479192267173658624_n

Dacă nu ne udam toată ziua,din cap până-n picioare,stropindu-ne cu apă,în zilele de vară,cu siguranță ridicam tot praful în ograda bunicii,care ,săraca, nu ne zicea mai nimic,doar să ne vadă acolo.Era în grădină un măr care se cocea mai devreme decât celelalte ,care făcea mere micuțe,pe care le numeam „posmăgele”.Ei bine ,noi nu ne mulțumeam doar să mâncăm din copac ,ci ne loveam cu ele ,de multe ori treceam pe sub pom și mă trezeam cu o ploaie de mere în cap,dar mă revanșam 😀 .Era amuzant cum stăteam la rând pentru a ne spăla pe față dimineața și întindeam cana cu apă dintr-o mână în alta…bineînțeles că la final eram uzi cu totul ,dar ce mai conta?Frumusețea copilăriei constă tocmai în faptul că atunci când ești mic totul e o bucurie.

Tata avea o Dacia 1310 ,care pe atunci era o bomboană de mașină 😀 ,dar atât eu cât și fratele meu tânjeam după o „tură” cu venerabila căruță cu doi cai a moșului ,iar verii mei tânjeau după o plimbare cu mașina tatălui-mereu dorim ceea ce nu avem,chiar de mici.De când mă urcase moșul prima dată pe cal ,care ulterior s-a dovedit a fi și ultima până în prezent,simțeam că îmi iau zborul.Ni se părea destul de palpitant să ne zguduie căruța și să ne rostogolim unii în alții .Orice fir de iarbă ne atrăgea atenția ,fiecare zi era dominată de joc și voie bună.Lumea era a noastră ,dar mereu visam la momentul când vom fi oameni mari și puternici.Nu am văzut ce am pierdut decât atunci când am crescut.De aceea e bine să savurăm clipa atunci când e în palma noastră ,pentru a nu pierde și ultima fărâmă de viață ,înainte de a fi prea târziu.

Copilăria e unul dintre cele mai de preț daruri oferite omului,fiind atât un prieten de joacă,cât și un învățător îngăduitor,care te introduce în marele labirint al vieții,cu inocență.Îți oferă cele mai dulci amintiri și totodată,cele mai profunde regrete atunci când pleacă.

Oferiți-le copiilor șanșa de a savura copilăria!Lăsați-i la țară ,să ia contact cu plantele ,cu animalele ,cu fiecare vietate care mișună pe pământ și nu numai.Oferiți-le șanșa unei copilării reale ,nu o multitudine de lumi virtuale.Învățați-i jocurile copilăriei voastre ,arătați-le locurile în care ați crescut ,povestiți-le toate peripețiile prin care ați trecut.Credeți-mă ,vă vor invidia copilăria și o vor pretinde pe a lor.Nu le furați amintirile,crezând că le oferiți ce e mai bun!Poate nu ați avut condițiile unui trai îndestulător,dar fiecare clipă trăită a fost veridică ,cu oameni reali ,cu care ați împărtășit și bune și rele.Nu-i lăsați să crească crezând că toate vacile au culoarea mov ,asemeni văcuței Milka 😀 .Lăsați-i să vadă realitatea cu proprii ochi și o să vă mulțumească mai târziu!

„Inocenţa seamănă din multe puncte de vedere cu paradisul pierdut. N-o descoperim decât prin nostalgie, după ce am pierdut-o, ca şi copilăria. Ce ştiu despre inocenţă inocenţii? Ce ştiam despre paradisurile candorilor când locuiam în ele? Mă tem că mai nimic. Copilăria şi inocenţa sunt descoperiri târzii, când amintirile şi greşelile îşi alungesc umbrele. Ni le apropiem prin regret. Nemaiavându-le, ştim ce am pierdut. Nu e tema copilăriei o obsesie a maturilor? Şi poate că anumite lucruri trebuie să le pierdem ca daruri pentru a le cuceri ca virtuţi. Trebuie să ieşim din copilărie pentru a o iubi.”

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!☀😁

Reclame

AXIS MUNDI

Nu întâmplător am ales să abordez subiectul „moarte ”în articolul precedent,ideea de moarte și-a făcut simțită prezența în întreaga mea ființă abia când bunica, din partea mamei, a plecat de lângă noi.Pe bunicul nu-l cunoscusem niciodată.

Mică fiind,mi-era frică să stau în aceeași încăpere cu o persoană moartă,nici nu îndrăzneam să mă apropii,acel fior rece al morții mă speria teribil.În cazul bunicii,văzând-o fără suflare ,nu realizam că a murit(nici acum nu conștientizez),așteptam să se trezească,să mă privească în ochi.Răceala mâinii ei m-a trezit și a urmat un râu de lacrimi.Îmi conduceam bunca pe ultimul drum.Era un coșmar.Priveam în jur și așteptam să mă trezească cineva,dar toți erau triști ,cu capul plecat,pășind pierduți ,la fel ca mine…Am ajuns mult prea repede la groapă( groapă?!aici jungem toți ,bogați /săraci -ne facem una cu pământul).Nu mai aveam lacrimi …și lacrimile erau mult prea puține pentru lipsa ei.După câteva minute am văzut un morman de pământ.M-am uitat la mama,abia se ținea pe picioare.Era secătuită de puteri.M-am dus la ea,am luat-o de mână și m-a privit în ochi.Nu a zis nimic…dar am știut ce zice privirea ei plină de durere „Nu mai am mamă”.Am strâns-o tare de mână.Eu aveam mama lângă mine ,iar lumea era a mea.Singura și cea mai de preț comoară pe care mi-o puteai lăsa,bunico -MAMA MEA!

Acum 2 ani ,scriam ,în lacrimi (ca și acum) câteva rânduri cu vârful inimii mele :

Acum trei zile ți-am mângâiat mâna ta cea calda împovărată de muncă și de boală…nu mai priveai pe nimeni ,nu mai vorbeai-nu pentru că nu voiai ,ci pentru că nu puteai.Știam ,însă ,că ne auzi. Îți simțeam suflarea grea cum îmi atingea sufletul.Durerea te copleșea ,era mai mult decât vizibil.Am plecat fără să-mi iau rămas bun ,crezând că mă voi reîntoarce curând și vei fi acolo.Azi m-am întors .Mă așteptai dormind.Erai la fel ,dar totuși lipsea ceva.Era o liniște prea mare și mi-am dat seama… te-a părăsit suflarea.Un aer rece m-a strâns în spate.
Nici acum nu mi-am luat rămas bun și nici nu o voi face,pentru că ți-am păstrat un loc în inima mea.Să știi că e cald și bine acolo și mă voi strădui să nu-ți dorești niciodată să pleci .Spiritul tău se află în mama și în mine.Nu pot concepe acest cuvânt ”murit” ,pentru că nu vei muri niciodată pentru mine.Eu te voi pastra în amintirile mele mereu zâmbitoare sau cum spuneai tu ”grasă și frumoasă”.Îți voi păstra mângâierea ta caldă imprimată pe chipul meu.Tu nu ai murit ,bunică…tu ai plecat să-ți odihnești bătrânețile într-o lume plină de lumină și de liniște.
Aș fi vrut ca acum ,înainte de plecarea ta să pot să redau umorul tău bătrânesc ,care s-a ținut dârz în fața durerii,dar nu pot…nu pot bunică ,pentru că îmi plânge inima.Îți mulțumesc că mi-ai arătat ce înseamnă bunătatea,demnitatea ,iubirea în toate formele ei…m-ai învățat tot ce înseamnă să fii om , doar prin modelul propriu.Te iubesc ,bunico!Te iubesc femeie ,mamă eroină ,străbunică!Te voi iubi mereu!Dumnezeu să te aibă în pază!

Off ,ce gol a rămas în sufletul meu ,al mamei ,al întregii familii(sunt sigură).Plecarea ta,bunico,a zguduit familia din temelii.Tu erai stâlpul după care ne ghidam,soarele care ne aducea lumină prin rugile tale,tu erai centrul a tot ce înseamnă„noi”.Erai seva din care ne hrăneam toți.Pentru mine ai fost,ești și vei rămâne –axis mundi.Nimic nu compensează lipsa ta.Acum ca și înainte ,mă desparte un drum lung de tine.Tu erai motivul pentru care îmi doream să merg „la țară”, iar acum că tu nu mai ești,casa ta nu mai este,nimic nu mai e la fel.Am rămas cu poza chipului tău în ramă și cu un dor nespus…

36669918_1737075026399705_729327528950366208_n

  • Cine va mai sta ore în șir să se roage pentru noi?
  • Cine ne va mai ține uniți?
  • Cine ne va mai aștepta în prag cu cu privirea plină de lumină și cu o mângâiere caldă?
  • Cine ne va mai îmbia cu mâncăruri atât de minunate,pe care doar tu le făceai?
  • Cine ne va mai îmbuna cu dulciuri scoase din dulapul magic?
  • Cine ne va mai spune o vorbă bună când vom avea nevoie?
  • Cine îmi va mai cere să- i citesc rugăciuni și povești?
  • Cine ne va mai întreba dacă ne este bine?

Câte întrebări aș mai avea …dar știu că nimeni nu te va putea înlocui vreodată și nici noi nu vom mai fi la fel.Niciodată.

Adesea văd bunici cu nepoți de mână,cum îi hrănesc pe copii ,îi îmbracă și le oferă toată grija de care au nevoie… și îmi pare atât de rău că nu am trâit și eu astfel de momente.Bunica crescuse atâția nepoți ,era bătrână și fără puteri când eu eram încă micuță,veneam în vizite ,dar niciodată nu mă puteam sătura de prezența ei.Bunicii reprezintă rădăcinile generațiilor ce vor veni,bucurați-vă de prezența lor cât aveți ocazia.Știu că, de cele mai multe ori ,există o prăpastie între tineri și bătrâni-încercați să o acoperiți cu iubire,cu timp petrecut împreună,cu povești împărtășite,lecții de viață și vorbe calde.Luați ce e mai bun de la bunicii și părinții voștri -nu vă supărați pe ei pentru nimic și nu fiți înverșunați împotriva lor,voi trăiți datorită lor și a eforturilor depuse de ei ,respirați cu ei și prin ei.Ei sunt comoara cea mai de preț pe care o dețineți!Nu o pierdeți pentru nimic în lume,căci singurii care vor avea de pierdut, sunteți voi!

Binecuvântați-vă bunicii și părinții!Iubiți-i!Respectați-i!Oferiți-le ce aveți mai bun!