O doamnă cu ochii în lacrimi…

A venit toamna!M-am dezlipit de golul ce a rămas în urma verii și m-am decis să privesc înainte …și nu numai…am îmbrățișat toamna cu tot ce înseamnă ea!Toamna se numără bobocii ,elevii încep școala ,studenții facultatea(și aici mă includ și pe mine 😀 ) ,cad frunzele,formând un covor multicolor ce învelește pământul,păsările ne părăsesc,frigul ne bate la uși …dar mai ales,toamna culegem roadele muncii noastre.

În timpul școlii ,chiar și în timpul liceului discutam despre simbolistica toamnei și o asociam pe aceasta cu bătrânețea ,pentru că și aceasta din urmă este o încununare a muncii noastre depuse de-a lungul vieții.Toamna ești bogat pentru că dispui de o întreagă varietate de fructe și legume,întregul tablou ce-ți captează privirea abundă în culoare.Dacă am privi în jur ,am realiza cu adevărat că suntem mai bogați decât credem,iar în ceea ce privește bătrânețea… este momentul când abundența e de partea ta,fructele culese de pe urma muncii tale se află atât în minte ,în inimă ,cât și în jurul tău …poate că nu mai ai putere ,poate că sănătatea e șubredă ,dar puterea e dată de sufletul tău care a purtat războaie și le-a biruit ,moartea așteaptă încă ,viața te ține de mână,iar acum la bătrânețe poți trage linie și realiza bilanțul vieții tale.Bogăția ia naștere din amintirile create alături de oamenii dragi,experiențe ,călătorii ,fapte bune, încercări,cunoștințe dobândite,experința pe care o câștigi numai cu anii,iubirea primită și cea împărtășită cu ceilalți și ….înțelepciunea ,la care doar puțini ajung.Bătrânețea îți pune întreaga viață într-o valiză ,ți-o predă în mâini și te conduce încet ,ca o tovarășă de drum ,spre o nouă lume.De fiecare depinde ce adaugă sau scoate din valiza vieții sale,înainte de a păși spre necunoscut.

42716130_233935254148373_6451981764192632832_n

Vorbind despre toamnă și implicit despre bătrânețe …zilele trecute ,într-o dimineață,undeva în jurul orei 7:30,mă aflam într-un tramvai și spre surprinderea mea,găsisem un loc liber unde să mă așez(lucru total neobișnuit ,având în vedere că elevii vor să ajungă la școală,bătrânii la piață ,iar alte persoane la serviciu ,fapt pentru care te bucuri dacă reușești să intri în tramvai/autobuz) .În fața mea se așezaseră o doamnă și o fetiță cu un ghiozdan în spate,pe care doamna-l luase în propriile mâini. Bănuiam că era o bunică care-și conducea nepoata spre școală…și nu m-am înșelat.Fără să vreau am prins o parte din dialogul lor ,pe care-l voi reda imediat:

„Bunica: Ce vrei să-ți pregătească buni când te întorci de la școală?

Fetița:Poți face ce vrei ,nu contează.

Bunica :Sigur nu vrei nimic?

Fetița:Nu ,bunica!Nu vreau nimic în mod special.Mă mai gândesc și îți zic dacă îmi vine ceva în minte.(Mă gândeam că mi-aș fi dorit să am și eu o astfel de bunică,care să fie lângă mine și să vegheze asupra mea.Eu priveam pe geam melancolică…apoi mi-a atras atenția o altă parte din discuție…)

Bunica:-Mai aveți pisicile?

Fetița:-Știi că Rita a făcut mulți pui și aveau purici …și nu le mai avem.

Bunica:-Ce ați făcut cu ele?

Fetița :-Păi ,stii ,bunica , mama și tata nu voiau să le mai ținem ,pentru că aveau prea mulți purici toți și ne dădeau și nouă…

Bunica:-Dar nu-i țineați în casă,doar…

Fetița:-Mai veneau din când în când…dar mama și tata  le-au dus într-o seară în pădure,mai departe ca să nu se mai întoarcă acasă…

Bunica:Cum? Și le-au lăsat acolo pe toate?Așa mici?(Uimirea din vocea doamnei mi-a atras atenția și pentru căteva secunde am privit-o…avea ochii în lacrimi…mi s-a strâns inima …)

Fetița:Bunica ,dar trebuia să le ducă ,oricum le-a dus cu tot cu mama lor,ca să aibă grijă de ele…(Bunica tăcea,privind pe fereastră…îi curgeau lacrimile șiruri-șiruri…Ulterior a luat-o pe fetiță de mână și au coborât în aceeași stație ca și mine.Doamna privea în gol,așteptând culoarea verde a semaforului,iar fetița era contrariată.)

Fetița:Bunica ,de ce plângi?Nu te supăra pe mine!Nu e vina mea!

Bunica:Știu că nu e vina ta.Nu mă pot abține să nu plâng.

Fetița:Dar de ce plângi?Sunt doar niște pisici!În plus aveau purici ,trebuia să le ducă de acasă.Și o să aibă mama lor grijă de ele!A trebuit să fie așa.

Bunica:Plâng pentru că îmi este milă.Eu nu aș fi făcut asta…(semaforul arăta culoarea verde și ele s-au îndepărtat.)”

42895157_2183941061884250_9095448536182423552_n

Nu știu cum ar fi continuat dialogul,dar imaginea femeii m-a mișcat de-a dreptul.O femeie înaintată în vărstă,care a trăit și a văzut multe,dar a cărei suflet s-a păstrat intact.Probabil că cel mai mult o durea ușurința cu care fetița vorbea despre acele pisici,care aveau totuși viață și au fost abandonate.Lacrimile au scos la suprafață sensibilitatea femeii ,care în ciuda anilor s-a păstrat -acea sensibilitate pe care o fetiță de vreo 7-8 ani nu o înțelegea-„Erau doar niște pisici.”Cu toate că mi-aș fi dorit să mai am vârsta fetiței ,în acel moment invidiam atitudinea femeii cu ochii în lacrimi ,care-și privea nepoata și nu putea înțelege cum de îi era atât de ușor fetei să se lipsească de acele ființe vii,care tânjeau după afecțiune.Privirea ei trăda durerea și dezamăgirea deopotrivă.Știa că nu era vina fetiței ,era mică și credea că părinții erau îndreptățiți să facă acel lucru-ei erau mari și mereu știau ce e bine să facă- sau cel puțin ar fi trebuit să știe.Un simplu subiect a zdruncinat o inimă.Mergeam pe stradă cu pași mărunți,având în minte imaginea femeii …

De multe ori,în graba zilnică și din dorința de a pune totul la punct pentru a ne fi nouă bine,pierdem din vedere lucrurile mici,care fac diferența.Sunt sigură că dacă aș fi luat parte la o astfel de discuție într-o zi agitată,în care trebuia să ajung la facultate ,nici măcar nu le-aș fi observat pe cele două protagoniste ale dialogului surprins și cu siguranță nu aș fi auzit nimic din ce și-au spus ,pentru că,de multe ori ,tind să mă pierd în multe gânduri fără sens.Lacrimile doamnei mi-au ajuns în suflet și mi-am zis în sinea mea că aș vrea să îmbătrânesc asemeni ei ,pentru că mă regăseam în sensibilitatea ei și prin exmplul său,mi-a dat imboldul de a-mi accepta propria sensibilitate și de a o păstra cu sfințenie în inima mea,pentru că devine tot mai rară în rândul oamenilor,neputând da naștere la empatie.

Nu ne mai mișcă nimic.Ne pierdem identitatea umană și privim pasivi în jurul nostru.Nimic nu e rău dacă nu ni se întâmplă nouă.

Haideți să aruncăm o privire asupra celor ce ne înconjoară și să ne extragem energia din orice privim,simțim ,trăim: din natură ,animale ,oameni…propria persoană!Să nu lăsăm o zi să treacă fără a ne aminti ce înseamnă a fi uman!

„Cum ar fi să îţi imaginezi că fiecare om din jurul tău joacă un rol special ca să te servească cu toată forţa vieţii şi a sufletului… –> pe Tine. Oamenii răi – să te antreneze să te poţi apăra, să faci discernământ şi să devii puternic. Oamenii pe care îi dispreţuieşti – să te antreneze să ai compasiune, empatie şi înţelegere. Oamenii pe care îi iubeşti – să te antreneze să descoperi frumuseţea şi plăcerea vieţii, să intri în contact cu inima ta şi să îţi ofere un loc unde să te poţi odihni după toată munca de mai sus. Cum ai privi atunci oamenii din jur, mai ales când realizezi că toţi ştiau deja asta iar tu ai aflat doar acum?”-Pera Novacovici

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!😁☀

Reclame

O altă perspectivă

Simțeam chemarea mării ,iar privirea aruncată camerei de hotel a fost doar una trecătoare ,mi-am luat în grabă șlapii în picioare și am dat fuga spre plajă.Mirosul apei sărate îmi gâdila suflarea.Momentul reîntâlnirii cu marea l-am surprins într-un articol precedent;ceea ce m-a izbit a fost liniștea purtată de Septembrie ,care a absorbit stațiunea Costinești.În plină vară ,auzul abia putea face distincție între genurile de muzică ,fiind bombardat cu fel de fel de melodii ,care nu știi din ce direcție au erupt,mii de turiști care se deplasează asemeni unor pinguini de-a lungul plajei  ,în apă sau printre tarabe.Verile trecute mă pierdeam în mulțime ,dar vacanța asta am reușit să mă pierd în mine,iar acest lucru nu poate decât să mă umple de bucurie.

41688090_1892591307494245_2908319306141925376_n

Era încă dimineață ,câteva persoane pierdute se plimbau pe plajă.Marea ,în splendoarea sa nu se lăsa tulburată de lipsa vizitatorilor ,ea încă ținea vara strâns în valurile sale.Liniștea mă tulburase.Nu credeam că stațiunea tineretului va deveni atât de adormită când soarele încă se lupta să se arate de printre nori,pentru a-și arunca razele fierbinți care îmi mângăiau pielea.Și totuși ,liniștea mă cuprinsese cu totul,țintuindu-mă de nisipul moale.Pentru prima dată după mult timp îi strângeam mâna liniștii ,pe care nu credeam că o voi regăsi la mare .Făcusem pace cu mine.Aveam nevoie de vindecarea renăscută din liniștea mării.

41801815_316011722465532_6018386205568139264_n

Trezindu-mă totuși din reveria profundă ,spre amiază observasem noi persoane care se avântau în valurile reci și spumoase.Plaja fusese invadată de valuri de turiști,ignorând liniștea ce domnea de câteva zile,parcă vara revenise și odată cu ea și murmurul celor care nu se încumetau să părăsească îmbrățișarea strânsă a mării.A doua zi,când am revenit pe plajă,nici nu-mi așezasem bine prosopul ,căci jocul pescărușilor deasupra apei îmi atrăsese atenția ,era propriul lor ritual de a atrage prada,ascunsă sub valuri.Tot mai multe persoane se apropiară de valuri ,cu grijă și nu înțelegeam de ce ,mutându-mi privirea dincolo de pescărușii poznași,am rămas fără glas,admirând incredibila scena ce se petrecea sub ochii mei..sub ochii tuturor care priveau …erau delfini ,care dansau cu valurile și se apropiară din ce în ce mai mult de mal ,era ceva magic,ca și cum jucau o piesă pentru noi.Era cadoul lor pentru noi,cei rătăciți pe plaja nisipoasă;marea nu sfărșise să arate totul odată cu plecarea verii.

Niciodată nu avusesem ocazia să pot privi delfinii înotând cu asemenea grandoare în plină mare ,nici o vără petrecută la mare nu-mi rezervase acest tablou ,uite că aveam să-l descopăr la începutul toamnei.Până să mă desprind de priveliște și să pot surprinde într-o poză ceea ce-mi era dat să vad ,bărcile ce se avântau pe mare,îi alungase,dar imaginea lor rămase vie în mintea mea.Îmi dorisem de mult timp să ajung la Delfinariul din Constanța …nu reușisem.În schimb,au venit delfinii sub ochii mei.De altfel ,ultima zi petrecută în compania mării îmi adusese un alt musafir ,mai blănos de această dată,un câine de talie medie ,negru cu alb,care a ținut cu orice preț să sape o groapă la picioare noastre și să se așeze în ea,comod,întinzându-și capul pe prosopul meu ,ca mai târziu să-mi prindă un deget de la picior,între dinți ,pentru a se juca cu el 😀 . Toate acestea s-au întămplat în timp ce stăteam pe plajă,lenevind sub soarele bătăios.Surprins asupra faptei,câinele se predase,cu lăbuțele ridicate ,cerând îndurare prin intermediul ochilor săi umezi,iar după ce și-a primit porția de alint a și adormit dus,ba chiar i se alăturase un nou tovarăș mai blănos.Partea bună era că acum chiar mă simțeam în siguranță! 😀

41708025_287199095201775_8759358699501256704_n.jpg

Totuși,dacă vă aventurați prin Costinești toamna ,trebuie să aveți în vedere că nu beneficiați de prea multe facilități.Instabilitatea vremii ar putea fi o problemă nesemnificativă.Cluburile se închiseseră toate ,terasele se aflau în plină ordine și curățenie ,cea mai mare parte dintre ele.Dacă aveți de gând să vă cumpărați suvenire pentru cei dragi,vă încurajez să amânați această dorință pentru o vizită la mare în plin sezon ,când tarabele nu vor fi închise cu lacăt.Din ceea ce am remarcat ,nu veți avea prea multe opțiuni în ceea ce privește locațiile care vă pot servi mâncarea dorită…o grijă va fi aceea să puteți găsi un restaurant acceptabil ,care să fie deschis și seara ,când după o plimbare lungă până la epavă,stomacul dumneavoastră se revoltă.De altfel ,în afara sezonului, nu veți mai găsi la orice pas :înghețată,gogoși,porumb fiert sau alte gustări,care în plin sezon vă inundă privirile.Prima și a doua zi am reușit să savurez o înghețată și o clătită cu gem ,ulterior dacă aș fi poftit ceva dulce ,supermarketul din colț ar fi fost singurul sprijin.În septembrie ,mai ales după data de 10,dacă nu sunteți genul care să vă adaptați situației, să nu vă mire faptul că toată lumea va strânge totul din stațiune ,întreaga priveliște îndemnându-vă să părăsiți curând zona de vacanță.Dacă nu aveți o problemă cu precaritatea serviciilor care vă vor sta la dispoziție în timpul vacanței ,fiind împătimiți ai mării ,cu siguranță în orice perioadă a anului veți păși spre mare ,vă veți simți ca acasă ,mult mai aproape de propriul vostru suflet.

41669964_1996969387033453_4420885003995447296_n.jpg

Făcând abstracție de metamorfoza la care este supusă stațiunea în afara sezonului estival,orice vacanță petrecută la mare,poate fi de vis .Totul depinde de viziunea fiecăruia ,în parte.

Drumul spre casă a fost și mai obositor ca la venire,acum fiind nevoiți să schimbăm mai multe mijloace de transport.Am luat un microbuz din Costinești  până în Constanța,care circula din 20 în 20 de minute .Ulterior ne-am urcat în  trenul care pleca din gara Constanța către București Nord ,unde am poposit o oră în gară până la plecarea următorului tren către Iași.De la București până la Iași am amorțit,stând pe scaune timp de 7 ore.La ora 23 ,pășind iarăși în gara din Iași ,obosiți și totuși relaxați ,în urma vacanței buclucașe.

41746987_235787743757382_2521728238972043264_n.jpg

Oricâte planuri aveți în minte,luați totul ușor ,având în vedere și o marjă de eroare a calculelor făcute,fiind mereu deschiși spre schimbări.Când porniți la drum ,păstrați mereu în minte destinația pe care o doriți ,pentru ca nici o piedică să nu vă întoarcă din drum!Mergeți până la capăt!

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!😁☀

 

 

„Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă,fă-ți planuri!”

Ei bine ,pare doar o vorbă ,până când reușești să o resimți pe propria piele 😀 .Când vacanța ta cu destinația spre mare, plănuită pentru a doua jumătate a verii devine vacanța ta din a doua săptămână din toamnă ,începi să te îndoiești de reușita planurilor tale…dar când vezi că piedicile apar la tot pasul,începi cu adevărat să ai emoții cu gândul la data plecării și ajungi în final să te întrebi dacă vacanța ta nu s-a terminat înainte de a începe?

Faptul că 25 august a devenit 10 septembrie ca prima zi de vacanță,a fost ușor de asimilat la gândul că ,mergând cu mașina spre mare ,unde eu și prietenul meu vom sta 3 nopți ,vom recupera ulterior când  ne vom croi drum spre Brașov,pentru a petrece câteva zile respirând aerul proaspăt și revigorant de munte.Mașina avea unele defecțiuni ,drept pentru care ,cu mai bine de o săptămână înainte, am dus-o în service pentru a ne asigura că nu întâmpinăm surprize pe drum.Totuși ,oricât te-ai pegăti,surprizele apar fie că vrei,fie că nu.Astfel că,înainte de plecare cu vreo 4 zile ,am primit vestea că situația mașinii e mult mai defectuoasă ,motorul era grav afectat,reparație care necesita timp …și bani…Mda ,acesta a fost momentul când planurile noastre se zdruncinaseră din temelii.Prietenul meu a dorit să împrumute o mașină de la „un prieten” ,care deși fusese de acord inițial ,într-un final se răzgândise-motive proprii.

Rezervarea era făcută și achitată la un hotel din Costinești…întrebarea era:Cu ce ajungem?Bineînțeles că atunci ne-am hotărât că trenul ar fi soluția cea mai potrivită.Ne-am gândit că trebuia să plecăm pe 9 septembrie din Iași pentru ca pe 10 septembrie  să fim la mare și să ne putem caza .Problema era că ultimul tren spre Costinești Tabără pleca din Iași pe 8 septembrie ,ceea ce însemna că era singura posibilitate de a pleca atunci,dacă nu doream să facem alte schimbări pe drum…astfel,pe data de 9 rămâneam descoperiți în ceea ce privește cazarea.Am luat biletele pentru 8 septembrie și am început vânătoarea .Am reușit să mai rezervăm o cameră pentru o singură noapte la același hotel,ceea ce a însemnat o fărâmă de speranță că vacanța va prinde totuși contur,dar cu siguranță escapada la munte rămânea pentru o dată ulterioară.

Iată-ne ,pe 8 septembrie ,cu valizele în mână ,în gara din Iași ,căutând trenul „Speranței”.Ajungând în compartimentul în care se regăseau locurile noastre avem surpriza de a vedea doi băieți ,întinși pe scaune ,plutind într-un somn adânc 😀 .Zgomotul sosirii noastre i-a adus pe cei doi în simțiri și ne-au oferit locurile imediat.Apariția controlorului și întrebările insistente ale acestuia , i-au făcut pe acei băieți  să paseze vina unul către celălalt pentru lipsa biletului ,însă domnul controlor nu s-a arătat prea convins de încercările lor de a ieși basma curată și i-a poftit afară.Nu după mult timp ,o bruscare a ușii compartimentului ,ne-a făcut să tresărim.Și-au făcut apariția un domn și o doamnă cu vreo 3 valize,nerăbdători să se așeze pe locurile căutate.Întâmplător sau nu,erau aceleași locuri pe care eram noi așezați.Celelalte locuri fiind libere ,le-au ocupat,nu fără a-și arătă nemulțumirea cu privire la situația creată.O și aud pe doamnă spunând cu nonșalanță către soțul ei :„Așază mai repede valiza ,eu de aici ,nu mă mut,eu am plătit bilete.”Făcea aluzie la faptul că noi eram studenți și beneficiam de bilete gratuit.Ignorând spusele sale si încercările de a arătă că ei sunt deținătorii de drept a acelor locuri ,prietenul meu i-a ajutat cu aranjarea bagajelor și am așteptat sosirea domnului controlor ,care și-a făcut ulterior apariția.

41674694_545292922573541_1487376307367968768_n

Doamna cu pricina a fost cea care i-a semnalat acestuia „grava confuzie” cu privire la locurile identice.Răspunsul controlorului a fost :„Nu se poate așa ceva!”.Ei bine ,în acel moment doamna a și sărit ca arsă ,cerând să i se facă dreptate.Noi am întrebat dacă era o problemă cu biletele noastre,iar  domnul controlor ne-a confirmat faptul că nu era nimic în neregulă cu biletele noastre ,pe care le mai verificase o dată,ci că era o altă problemă – domnul și doamna din fața noastră trebuiau să plece cu o noapte înainte ,deci practic pentru noaptea de 8 spre 9 septembrie ei nu dețineau nici un loc în acel tren.În acel moment,acea doamnă s-a dezlănțuit cu totul și a început să arunce cu vorbe asupra domnului controlor ,care de altfel nu a avea nici o vină ,din contră ,el încerca să poarte un dialog adecvat ,în schimb nu reușea să se facă auzit din cauza lamentărilor neîntemeiate ale doamnei .Ba chiar soțul acesteia încerca să o facă să înțeleagă că a fost o confuzie și domnul controlor avea dreptate ,fără reușită însă, ochii ei aruncau flăcări.Domnul controlor păstrase biletele pentru a putea să explice prezența domnului și doamnei în acel compartiment ,permițându-le să rămână acolo ,iar în caz că vor veni alți călători,angajându-se să le găsească alte locuri.

În ciuda atitudinii mai mult decât amabile a controlorului cu privire la situația creată,doamna cu pricina nu reușise să se împace cu idee și tot striga:„Cum să mă dea afară?Dar eu am plătit?Cum se poate așa ceva?Femeia de la ghișeu dormea?”.Ba chiar afirma cu vehemență că îl poate suna oricând pe un anumit domn bine poziționat în ierarhie pentru a trage la răspundere personalul inapt al CFR-ului.Bineînțeles că nu deținea nici un număr ,iar injuriile aduse persoanelor de la ghișeu sau a întregului personal ,nu o disculpau în nici un fel.Atitudinea sa lăsa de dorit.Probabil că dacă situația era inversă și biletele buclucașe se dovedeau a fi ale noastre ,cu siguranță ar fi strigat să fim dați afară din compartiment,în schimb acum tot ce-i rămăsese pentru a se descărca de nervi era să critice capacitatea întregului personal -CFR. Norocul acestora a fost că nici un călător nu-și mai făcuse apariția și nu au fost deranjați deloc până la destinație,iar doamna a abordat tăcerea într-un final și nu a mai scos o vorbă până în gara Eforie Nord ,când întorcându-se cu spatele la noi a murmurat „La revedere!”,i-am răspuns amabil la salut și am răsuflat ușurați cu gândul că ne mai despărțea un timp relativ scurt de destinație.

41699966_1841022282671330_630591706898628608_n

În sfârșit ,după zece ore de mers și alte zile nesfărșite de încercări ,pășeam obosiți și amorțiți în gara din Costinești Tabără.Gândul că urmau 4 nopți și 4 zile pline de relaxare,mi-a îndemnat pasul cu repeziciune spre hotel.Marea mă aștepta!

Zâmbește-i zilei de azi,pentru ca ea să te celebreze!😁☀

 

Marea,iubirea mea!

A venit septembrie ,mai răcoros ,aducând cu el norii gri ce au înghițit soarele palid…iar eu privind spre cer ,jeleam plecarea verii.Renunțasem la ideea de a revedea marea,dar totuși simțeam un gol neatins de valurile mării.În ultimii 4 ani am fost nelipsită de la mare,parcă devenise o tradiție să o revăd iar și iar ,în fiecare vară.Vara se sfârșise,dar în niciun caz nu mă părăsise gândul de a păși și anul acesta pe nisipul grunjos ,care se lasă învelit de mătasea mării spumoase.Mă hotărâsem că indiferent de piedici,porneam spre mare. Voi povesti detaliile drumeției într-un alt articol.Marea e cea care ocupă un loc aparte în inima mea.

Am plecat sâmbătă seară din Iași și duminică dimineață pășeam în gara din Costinești Tabără.Imediat ce am lăsat bagajele la hotel ,am dat fuga spre mare.Drumul părea mai lung și parcă pașii mei deveneau tot mai înceți.După un sfert de oră ,am zărit-o…la fel de albastră și totuși mult mai agitată ca de obicei.Mi-aș fi dorit ,ca pentru o secundă,să-mi pot lungi brațele pentru a o cuprinde cât mai aproape de inima mea ,care tânjise după ea întreaga vară.

41677508_2165099490394303_8528447238895042560_n

Am aruncat șlapii din picioare și am călcat pe nisipul ticsit de scoici.Având în vedere că era totuși dimineață,era rece la atingere ,păstrându-și totuși ,finețea la atingerea tălpilor.În sfârșit ,eram Eu și MAREA.Tăceam.Ea dădea glas valurilor ce se revărsau la mal.O ascultam.Pentru un moment parcă îmi pierdusem identitatea.Eram în fața ei și în același timp mă simțeam ca făcând parte din conținutul ei,alături de fiecare turist care pășise în imensitatea ei .Diafanitatea ei se reflecta în transparența sufletului meu.Interiorul meu se deschise în fața mării fără ca eu să scot un cuvânt sau să mă mișc.Acum mă alăturam milioanelor de suflete pe care marea le pătrunsese.Mă simțeam atât de …Eu.Era un amalgam de stări:emoție,trăire,bucurie,nerăbdare,încredere,speranță…parcă totul era cuprins într-un singur cuvânt ,o singură entitate:MAREA!Ați remarcat ce sunet cristalin aduce cu sine rostirea acestui cuvânt?Atât de plin și deschis.Vis și realitate.Speranță ,dar mai ales libertate!

41798929_720164481679184_408475836803448832_n

Libertatea e suprema cheie deținută de mare.Stând în fața mării,cu sufletul răscolit și ușa inimii deschisă larg…mi-am dat seama că ceea ce m-a atras întotdeauna spre mare e pofta de libertate.În imensitatea și transparența ei,marea e mereu liberă.Ea nu are bariere.Oricât ar încerca omul să ridice stavile în calea ei ,ea mereu va triumfa,pentru că libertatea îi hrănește puterea.Când marea e agitată ,nu poți decât să o contempli .În clipa în care ai provocat-o,sperând să-i învingi valurile ,poți fi sigur că ai pierdut înainte de a începe.Privește marea de la mal și nu-i vei vedea capătul ,în schimb te va absorbi cu totul în imensitatea ei.La o primă vedere e cristalină,calmă,jucăușă,dar misterul se află în adânc,oricât ai încerca să-l pătrunzi ar fi în zadar.E atât de simplă ,atât de previzibilă uneori și totuși de nepătruns.E reflexia a tot ceea ce simți și trăiești.

M-am așezat pe nisipul neted ,cât mai aproape de valurile care-mi absorb picioarele.Mi-am dat seama că iubesc marea mai ales pentru faptul că pot vedea în ea tot ce se află ascuns în interiorul meu,departe de ochii lumii și chiar de ai mei.E oglinda care redă tot ce se petrece înăuntrul meu,cât mai veridic posibil:calități-defecte,reușite-eșecuri.Privind valurile care-mi mângâie pielea,am simțit cum apa s-a revărsat în sanctuarul meu lăuntric și a curățat fiecare rană adâncită de remușcări și regrete,luându-le cu ea cât mai adânc în mare.Ce ușurare!Ce efect miraculos poate avea marea doar privind-o!E magică.E harta către sufletul tău.Ohh,cât o ador!

41663792_274596720046628_957397318934462464_n

Mai mult decât atât ,am înțeles că marea înseamnă unitate.Ea aparține tuturor și totodată fiecăruia în parte,dar în același timp ,noi suntem înglobați în imensitatea ei.Nu e întămplător faptul că cea mai mare parte din noi reprezintă apă.La naștere,corpul nostru este alcătuit 75 % apă ,iar la bătrânețe ajunge la 50%.Ideea e că apa face parte din noi și tot aceasta este cea care ne menține în viață.Practic,îi datorăm existența fiecarei părticele din noi.Apa e viață,existență ,sănătate și bucurie!Marea ne cheamă spre ea pentru ca fiecare picătură de apă să se adauge consistenței sale ,să răspundem chemării întregii firi a naturii ,de care ne-am detașat cu totul și astfel să ne regăsim pe noi.Natura,cu tot ce cuprinde ea a fost creată înaintea noastră pentru că de ea depinde existența noastră ,umană.Când vom răspunde strigătului naturii de a ne alătura acesteia,atunci vom fi cu adevărat noi,în comuniune cu tot ce ne înconjoară.Oricât am pretinde că ni se cuvine totul,de fapt nu deținem nimic.Suntem niște musafiri pe Pământ și nimic mai mult.

Am stat patru zile la mare ,insuficiente pentru a-mi ostoi dorul de mare.Cert este că pe cât de emoționantă și profundă a fost întâlnirea mea cu marea ,pe atât de melancolică a fost despărțirea de aceasta.Am dat să plec ,fără să mai privesc în urmă ,dar strigătul mării îmi zdruncina sufletul.M-am întors și am pășit cu pași repezi spre ea .Am zăbovit cu picioarele în apa spumată și relativ rece …și am închis ochii pentru a păstra în minte atingerea mării până anul viitor.Deși îmi era greu să plec,mi-am luat rămas bun de la mare cu un zâmbet și i-am promis în taină că voi reveni și anul următor.

41754866_458850937958910_5844516291519447040_n

De câte ori aveți ocazia să fiți în prezența mării ,nu ezitați să o contemplați în liniște.O să vă molipsiți de pacea cristalină pe care apa v-o prelinge în suflet.Priviți-o!Ascultați-o!Fiți siguri că vă cunoaște ofurile ,dar vă va ajuta să uitați de ele!Bucurați-vă de mare în orice moment al anului.Bucurați-vă de întreaga natură și iubiți-o!Astfel vă veți prelungi viața!

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!☀😁

!Problemele noastre cele de toate zilele!

Ai simțit vreodată ca și cum întreaga lume ți-ar fi căzut în cap?Că necazurile se înșiruie în fața ochilor tăi fără oprire? Că nu ai nicio cale de ieșire?Că oricine îți pune piedici și parcă nu mai ajungi să vezi „luminița de la capătul tunelului”?Că ai căzut în pragul disperării și nimeni nu te poate ajuta?Probabil că da.De multe ori întâlnim obstacole în viața noastră pe care le ocolim sau le învingem cu brio,dar și unele care ne pun capac.De fapt ,nu e vorba de câtă putere dai dovadă ,pentru că și puterea se epuizează la un moment dat și ceea ce rămâne în urmă e deznădejdea.E vorba despre credințele noastre , acele idei mărețe pe care le îmbrățișăm și nu dorim să le lăsăm să plece ,crezând că deținem adevărul absolut.Credințele proprii fac diferența între un om care alege să-și pună capăt zilelor și un om care luptă pentru a ieși la lumină,sub orice formă.Din păcate,multe dintre credințele pe care credem că le-am format noi înșine sunt idei și principii ce ne-au fost inoculate de mici ,de oamenii care au intrat în contact cu noi:părinți,rude,prieteni,cunoștințe,idoli…și chiar de către societate ,plină de limitări și intrigi.

Aruncați o privire în jur ,ascultați ce zic ceilalți și veți constata că cel puțin 80% din consistența conversațiilor noastre și a celor din jur se bazează pe „problemele” de zi cu zi.Am devenit atât de talentați în a ne plânge oful și a ne lamenta în fața celorlalți ,încât parcă nici nu dorim să scăpăm de ele ,din moment ce primim atenția celorlalți și ne identificăm cu aceștia prin intermediul problemelor.Boala „problemelor eterne” de care suferim,se pare că a devenit tot mai contagioasă și fără leac.Dacă ieșirile în oraș aveau cândva scopul de a ne ține departe de cotidian și a ne elibera de tot ce e negativ,ei bine ,mai nou este un mod de a ne împătăși problemele celorlalți și a ne întrece în lamentări fără de sfârșit.A devenit o necesitate să facem din probleme  subiectele de discuție cele mai aprinse.Nu ne mai lăudăm cu realizările noastre,ci cu lipsurile și necazurile ce ne încearcă de pe-o zi  pe alta,iar dacă nu le trăim ,facem noi cumva și le creăm.

Probabil ați auzit genul acela de afirmații : Ar trebui să te simți norocos că nu îți lipsește nimic,dar eu am atâtea probleme pe cap ,că nu știu dacă le mai pot face față!”.Întrebarea e:Oare vrem cu  adevărat să scăpăm de probleme ?Sau ne-am obișnuit să jucăm rolul„victimei eterne” cât mai bine în fața celorlalți?Cerșind compasiunea celor din jur,nu vom ajunge nicăieri ,din contră vom persista în marea problemelor creată de către noi.Nimeni nu ne poate ajuta în afară decât propria persoană..Totul ține de voință ,restul sunt povești.Sunt destule cazuri în care oameni ai străzii au devenit oameni de afaceri și totodată directori care au devenit cerșetori.Credințele alimentate de voință sunt cele care ne duc spre succes sau spre eșec.De altfel ,eșecul poate deveni succes dacă învățăm din el.

36651078_1732418373532037_946394952751906816_n

De câte ori nu v-ați surprins aruncând vina pe cei din jur și chiar pe divinitate pentru necazurile din viața voastră?De câte ori nu v-ați simțit singuri și neajutorați?De câte ori nu v-ați spus că norocul v-a părăsit?De câte ori nu v-ați lamentat spunând că nimeni nu vă iubește,că Dumnezeu nu vă iubește?De câte ori ,aflați într-o situație fără ieșire ,nu v-ați blestemat zilele?Acestea sunt credințe,pe care le îmbrățișăm atunci când eșuăm lamentabil.Inițial ,instinctul e să plasăm vina spre altcineva ,pentru că ne e greu să recunoaștem că suntem oameni și greșim.Refuzăm să coborâm de pe piedestalul pe care ne-am așezat singuri cu atâta mândrie.E mai convenabil pentru noi să spunem că fatalitatea a fost de vină,iar orice efort al nostru ar fi fost în zadar.Ulterior,când realizăm că nici învinuirea pe care o aducem sorții sau altcuiva ,nu ne vindecă rănile și nici nu ne aduce eliberarea,începem să ne adâncim în deznădejde și să devenim victime eterne ale problemelor noastre reale sau iluzorii.Și odată ce ne-am depărtat de drumul de mijloc,refuzăm să mai privim înapoi pentru a găsi soluții,considerându-ne pierduți pe vecie.Ei bine,nimic nu e pierdut dacă nu credem acest lucru.Toate răspunsurile se află în noi ,trebuie doar să ne oferim șansa de a le putea vedea,fiind sinceri cu noi înșine.

„Va exista întotdeauna un mâine pentru a rezolva problemele care azi păreau să nu aibă soluţie.” — Jose Saramago

Opriți-vă pentru puțin timp din alergătura cotidiană și priviți-vă așa zisele „probleme”!Priviți-le din toate unghiurile.Întrebați-vă cum le vor percepe cei din jurul vostru?Apoi ,priviți înăuntrul vostru și întrebați-vă ce credeți voi înșivă despre ele?Sunt cu adevărat grave sau sunt doar proiecția credințelor care v-au fost inoculate?Care sunt credințele voastre proprii ,indepent de ale celor din jur?Încercați să aruncați o privire în trecutul vostru ,la problemele cu care v-ați confruntat de-a lungul timpului și amintiți-vă care a fost abordarea celor apropiați cu privire la ele și în ce măsură v-au influențat perspectiva?Dacă v-ați putea întoarce în trecut ați mai urma aceleași căi de rezolvare?Încercați să vedeți de ce pe unele probleme le-ați putut depăși și pe altele nu?Ce pot avea în comun problemele cu care v-ați confruntat în trecut cu cele din prezent?Încercați să aflați care ar putea fi sursa creatoare a tuturor problemelor din viața voastră.Scrieți -vă toate răspunsurile la aceste întrebări pe hârtie și aruncați o privire asupra lor.Problemele voastre sunt doar simple cuvinte așezate pe hârtie acum.Le puteți păstra în viața voastră pentru a vă măcina sufletul sau le puteți pofti spre acea ușă din interiorul vostru pe care scrie :„Ieșire”. Conștientizați că gravitatea problemelor este doar o limitare pe care v-o impuneți voi înșivă!Asumați-vă alegerile și priviți dicolo de aparențe!

„Dacă ai puls, ai şi probleme. Asta înseamnă să trăieşti: să localizezi şi să rezolvi problemele.” — Burke Hedges

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!😁☀

Mereu aproape!

Vara a trecut atât de repede că abia am simțit-o cum mi s-a strecurat printre degete…și ca în fiecare an ,cum vine toamna, mă surprind încercată de melancolie și dor ….dor de căldură ,de soare ,de timp liber…și făcând o retrospectivă a ceea am făcut vara asta și verile trecute,îmi dau seama cât de minunat este să-ți petreci timpul liber cu cei dragi,să simți voioșia din miezul familiei zi după zi.Vara asta ,mai mult ca niciodată,am petrecut timp în compania fratelui meu,care este mai mic cu 4 ani jumătate decât mine și pot spune că a fost una dintre cele mai reușite veri.

40648988_238525633529432_2020534714061815808_n

Când aveam 2-3 ani o înnebuneam pe mama zi de zi,spunându-i să-mi facă o surioară.Nu știu cum au fost alți copii,dar eu nu-mi vedeam copilăria fără vreun frate.Până la urmă acceptasem și posibilitatea apariței unui frate în locul unei surori,doar să nu fiu singură.Imediat ce mama a rămas însărcinată a doua oara,nu știam cum să ajung acasă mai devreme de la grădiniță pentru a fi mai aproape de „bebe”.Fratele meu era încă în burtă când îi spuneam mamei :„Și azi mi-a fost dor de bebe.”Deși nu-l văzusem,simțeam că viața mea va fi mult mai imteresantă 😀

Deși la început rolul de soră mai mare îmi dădea de furcă,pot spune că nu mi-aș vedea viața fără fratele meu,piperul familiei (eu sunt sarea).Mi-amintesc că atunci când veneam acasă de la școală se ruga să mă joc cu el,cu mașinuțele și mie nu-mi plăcea 😀 .Ținea la mașinutețele lui mai mult decât la orice,nicio rotiță nu trebuia să lipsească.Chiar și când mai crescuse,când veneau copii la noi,el le ascundea pentru ca cei mici să nu i le strice.Ține la tot ce este al lui ,iar dacă-i intră un lucru în cap face orice ca să-l obțină.Îmi lipsește de fiecare dată când nu sunt acasă.El e singurul care reușește să mă facă să râd în hohote instantaneu 😀 .De fapt ,cred că fata care va fi cu el va fi extrem de norocoasă!În ciuda diferenței de vârstă ,legătura dintre noi e destul de puternică.Orice lucru care îmi frământă inima și mintea,dacă nu îl știe mama(ea este pilonul de sprijin principal),cu siguranță îl știe fratele meu și viceversa.De fiecare dată când îi atrăgea atenția o fată,îl și vedeam apărând în fața mea și spunându-mi să-l ajut „să facă ceva”:bilețele,felicitări,buchete cu flori,bomboane…aproape că eram geloasă pe fata care le primea ,dar în același timp eram extrem de mândră că e fratele meu.

Știi momentul acela când ești extrem de obosit și vrei să te pui la somn ,dar fratele tău face orice să nu închizi un ochi?Eu da.De fiecare dată când voiam să dorm mai devreme ,se așeza în patul meu și îmi zicea :„Hai să vorbim!”.În ciuda împotrivirilor mele repetate ,el triumfa cu un zâmbet viclean pe față.Și stăteam ore în șir vorbind(chiar și acum facem asta)că și somnul pleca de la mine.Bineînțeles ,tot el este și împătimitul de dulciuri,care își însușește orice e dulce de prin casă,iar când mă încearcă o poftă:Mănâncă de unde nu-i!Face el ce face și pe toate le desface!De câteva ori m-am trezit zâmbind văzând că micul dejun mă aștepta lângă pat 😀 .De multe ori reușește să mă surprindă ,mai nou încearcă diferite rețete de mâncare.Acum vreo câteva săptămâni nu mi-a venit să-mi cred urechile când mi-a spus că vrea să frământe aluatul pentru gogoși.E un deliciu să vezi un băiat de 16 ani frământând de zor aluatul 😀 ,iar rezultatul a fost fără reproș.

40784093_1386470438152431_8268867941034885120_n

Mersul la shopping e o relaxare și o plăcere în același timp când merg cu el .Văd atâția bărbați și băieți care evită cu orice preț să petreacă timp în urma unei femei /fete în căutare de noi piese vestimentare care le îmbogățesc garderoba ,iar dacă fac acest lucru cu siguranță au grijă să le aducă aminte chinul la care sunt supuși.Ei bine ,fratele meu are o răbdare infinită ,având în vedere că sunt o fire extrem de pretențioasă,când vine vorba de haine și îl plimb prin tot orașul pentru a lua un singur articol de îmbrăcăminte.Ca să nu zic că îmi dă și sfaturi cu privire la felul de a mă îmbrăca și de a-mi aranja părul… bineînțeles că apar dispute pe această temă ,dar ne împăcăm cât aș clipi 😀 .Totul devine o aventură când merg alături de el .Mă uimește pe zi ce trece(dar rămâne între noi).El e destul de practic ,fapt pentru care nu-mi înțelege prea bine pofta mea crescândă pentru scris ,dar o acceptă.Știe că ambiția e un punct comun 😉

Are încredere în mine și în ceea ce fac,iar în ciuda faptului că nu agreează tot timpul alegerile mele ,știu că va fi lângă mine de câte ori voi avea nevoie.De fapt,fratele meu e mai mult decât atât ,e prietenul meu de sânge,e râsul meu colorat ,e curajul meu când cedez ,e jumătate din inima mea …e darul de la Dumnezeu pe care l-am dorit cu ardoare.Poate cei care sunt singuri la părinți nu înțeleg dorința de a avea un frate ca fiind semnificativă ,pentru că s-au obișnuit crescând singuri ,primind afecțiunea părinților și ocupând principalul loc în viața lor – nici eu nu înțeleg refuzul de a mai avea un frate ,mai ales că am crescut alături de fratele meu și m-am simțit completă.Când eram mică eram puțin geloasă că bebe primea toată atenția și nu mai rămânea destulă pentru mine ,dar crescând ,am început să-i ofer eu mai multă atenție și afecțiune.

E minunat să ai cu cine împărți un biscuite ,să prinzi poftă de mâncare când mănânci alături de fratele tău ,să împărțiți aceeași pătură ,să te încălzești ținându-te de mână cu el ,să primești o îmbrățișare strânsă când simți că te înneacă plânsul ,să simți că ți-e dor când ești departe de casă,să știi că indiferent de orice nu ești singur .Mi-aș fi dorit să cresc alături de mai mulți frați,dar Dumnezeu mi l-a trimis pe singurul ,cel mai bun.

Prețuiți-vă frații!Iubiți-i azi mai mult ca ieri!Iertați-i din inimă și sprijiniți-vă unul pe altul.Fiecare dintre voi ține puterea celuilalt în mână !Nu o pierdeți pentru nimic în lume ,căci vă veți pierde însăși existența!

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!😁☀

„Ce nu am avut eu-să aibă copilul meu!”

De multe ori ,greutățile care ne încearcă de-a lungul vieții,ne încătușează și ne determină să ne punem speranța în copiii noștri ,crezând că oferindu-le tot ce e mai bun ,vom spăla trecutul propriu ,anevoios .Poate că ați trăit fără televizor ,telefon ,bani ,fără accesul la tehnologie ,la varietatea bunătăților ce îndestulează magazinele sau la multitudinea de haine care ne îmbie privirea și  buzunarele ,dar cu siguranță ați trăit bucuria clipei ,care nu va mai veni.Unii încă mai retrăiți efectele războaielor ,încă aveți coșmaruri cu oamenii care au pierit în mâinile voastre.Greutățile v-au făcut să deveniți oamenii de azi,să vă învingeți limitele ,să luptați pentru o lume mai bună.Ați plătit deja prețul pentru ca alte generații să trăiască azi ,nu e nevoie să îmbrăcăm sacrificiul etern.

Privind societatea actuală ,remarc că aproape fiecare familie se ghidează pe principiul „Să muncesc să-i ofer copilului meu ce este mai bun!”.Fiecare părinte are o slăbiciune pentru copiii săi ,bucățele rupte din ei și e normal să le creioneze viitorul în culoarea roz,măcar în propria minte ,dar de cele mai multe ori ce e prea mult strică.Îmi povestea mama cum, înainte copiii de 4-5 ani aveau grijă de cei mai mici ca ei și de cele mai multe ori se creșteau unii pe alții ,împărțind hainele unul altuia,iar părinții munceau câmpul.Făcând o paralelă cu ce este acum ,copii de 4-5 ani au propriile bone ,dar dacă ar fi să-i întrebi ,ei consideră că nu au nevoie ,sunt destul de mari să aibă grijă singuri de ei.Niciunui copil nu-i lipsește tableta ,iphone-ul sau măcar vreun smartphone, eventual ultimul gadget apărut cu care să se laude în fața colegilor de gradiniță.De altfel,e și convenabil pentru părinții care petrec mult timp la birou și nu au timp să-l petreacă cu cei mici ,imediat cum ajung acasă le oferă copiilor câte un nou cadou pentru a compensa lipsa ,dar nu o vor putea compensa niciodată și în ciuda multitudinii de cadouri,copiii le vor reproșa fiecare lucru ce le-a lipsit când vor crește ,făcându-i vinovați de fiecare eșec avut.

Tot am tendința să spun „copii” ,când de fapt rar mai vezi familii cu mai mult de 2 copii,de preferabil unul singur căruia să-i poți oferi lumea la picioare.Părinții simt frica trecutului cum le suflă în ceafă .Nu vor să audă de lipsuri,muncesc peste program,eventual își iau mai multe joburi pentru ca propriul copil să aibă un viitor îndestulător .Ceea ce nu au în vedere aceștia e că într-o zi ei nu vor mai fi ,iar copilul lor crescut într-un cocon al avuției se va trezi singur și neajutorat ,neștiind să gestioneze ce au agonisit părinții săi ,pierzând totul cât ar clipi.Cine îl va mai feri atunci de lipsuri?Nimic nu e veșnic ,oricât am dori să ne ocrotim copiii,nu vom reuși niciodată pe deplin,de fapt ar trebui să le prezentăm realitatea într-un mod veridic ,pentru a nu avea surprize mai apoi.

Fiecare generație are propriile lipsuri .Mereu va lipsi ceva.E inevitabil.Societatea de azi pare că deține totul ,dar cât de perfectă este?Îmi povestea o prietenă ,care era suplinitor la o școală privată,la clasa întâi, că fiecare copil se lăuda că are Iphone X ,ba chiar unii dintre ei îi criticau îmbrăcămintea ,pentru că evident domnișoara învățătoare nu avea haine de firmă precum ei și nici ultimele modele de mașini ,asemeni părinților lor.Copiii de azi sunt produsele societății și a criteriilor de selecție a oamenilor.Ai bani -ai totul .Nu ai bani-nu exiști.Ne mai întrebăm de ce discriminarea e la ea acasă?De ce fenomenul „bullying” este tot mai răspândit în școli?Eu cred că nu ar trebui să ne îmtrebăm ,ci să ne trezim.Tot ce e prea mult strică.Nu faceți din copiii voștri sclavii banilor!Se realizează o ruptură tot mai adâncă între cei potenți financiar și cei care trăiesc de azi pe mâine,pentru că banul ne dictează viața.Oferiți-le totul copiilor ,iar voi nu veți mai însemna nimic ,pentru că vor crește cu ideea că nimic nu le poate sta în cale.Vreți ca ai voștri copii să fie ființe umane sau roboți?

Poate că societatea se schimbă de-a lungul vremii ,dar nu și nevoile.Avem nevoie de afecțiune mai mult ca niciodată!Nimic nu poate înlocui iubirea ,nu vă mințiți!Faceți-vă timp pentru a vă juca cu fiii voștri,arătați-le că sunteți acolo pentru ei și că sunt importanți pentru voi.Nu le cumpărați iubirea și întreaga copilărie! Un copil nici nu trebuie să-și creioneze copilăria în jurul lucrurilor materiale ,nu-i implicați în lumea adulților înainte de vreme!Lăsați-i să guste inocența vârstei lor ,să se bucure din orice nimic.Înainte de a le oferi ceva ,gândiți-vă dacă au nevoie cu adevărat de acel lucru și dacă are o influență benefică asupra lor.Nu-i lăsați să se izoleze în lumea virtuală,vizitați-o împreună,dar nu poposiți în ea!Ieșiți în natură .Jucați-vă! Nu știu dacă ați observat,dar copiii nu mai știu să se joace decât în mediul virtual ,acolo-și găsesc prietenii.De ce să se obosească să iasă în fața blocului /a casei,să alerge,când pot face totul cu ajutorul degețelelor care se mișcă pe ecranul tactil,stând în pat?Să nu vă mirați dacă devin apatici ,fără poftă de viață,necomunicativi și izolați de ceialalți!Alimentați-le viața cu bucurie ,cu noi activități .Învățăți-i să creeze ,nu să obțină totul de-a gata.Răsplătiți-le meritele cu moderație ,pentru ca reușitele să nu devină simple mijloace de a obține ce-și dorește de la mama și de la tata ,ci să fie motivați să fructifice ceea ce le place să facă.

Banii sunt extrem de importanți în viața noastră ,dar ceea ce contează e ceea ce simțim(în cazul în care nu am uitat ce presupune acest fapt).E normal să vrei să-ți găsești un job care să-ți aducă satisfacții materiale ,însă principiul de bază este să îți placă ceea ce faci.Știu că sunt multe persoane care câștigă bine ,dar nu le place ceea ce fac.Totul ține de alegere. Mai nou ,când întrebi un copil „Ce dorește să devină când va fi mare?”,fiecare zice:doctor,președinte,judecător etc. ,în schimb dacă-l întrebi și „De ce ?” ,va răspunde „Pentru că vreau să am mulți bani/mai mulți bani ca mami și tati.”Și mă întreb unde-i dorința de a face ce-ți place care ar trebuie să lumineze ca o scânteie în ochii fiecărui copil?Copilul preia ceea ce vede și aude.Se pare că vorbim atât de mult despre bani ,încât am zice că doar ei contează .Unde rămân valorile adevărate?În trecut?De ce uităm de ele,când doar ele ne încălzesc inima și dau sens vieții noastre?Nu cred că doriți ca propriul copil să devină un frustrat cu bani.Nu-i inoculați ideea că trebuie să facă bani cu orice preț ,e ca și cum v-ați întemnița propriul copil.Dați-i libertatea de alegere!Dacă țineți la fericirea lui,lăsați-l să facă ce-i place sau îndrumați-l să-și găsească menirea.Nu-i construiți viața pe propiile voastre frustrări și lipsuri.Lăsați-l să pășească în viață ,fiind conștient de abilitățile și forțele sale pe care le poate fructifica ,făcând ceea ce-i place.Bucurați-vă pentru alegerile sale și susțineți-l !

IMG_20170415_183420_278

Poate că în loc să-i oferiți copilului toate lucrurile materiale pe care nu le-ați avut ,ar trebui să-i oferiți tot ce ați avut sau nu parte,pe plan moral și spiritual.Puteți să-i oferiți toată iubirea și afecțiunea de care nu ați avut parte.Pentru aceste lucruri nu veți primi reproșuri niciodată ,din contră!Nu uitați că o inimă nu o poți cumpăra cu bani ,dar o poți răscumpăra oricând cu iubire!

Zâmbește-i zilei de azi,pentru ca ea să te celebreze!☀😁

Plecat-ai copilărie…

După ce tânjim adeseori?După copilărie ,după persoanele dragi care ne-au marcat copilăria ,după copiii care eram cândva…

40178242_293509864760422_249068164267114496_n

Eu am locuit la bloc, în copilăria mea și abia așteptam să plec la țară. Mi-amintesc vacanțele și weekendurile pe care le petreceam la bunica ,unde ,și eu și fratele meu ,ne petreceam timpul jucându-ne cu verii noștri: „De-a v-ați ascunselea” , „Baba oarba ” ,„Țară ,țară  vrem ostași!” ,„Rațele și vânătorii” – erau doar câteva dintre jocurile pe care le jucam de dimineață până seara ,vara sau iarna,iar noaptea somnul ne învingea.Întotdeauna asociam mirosul fumului de la sobă cu mirosul propriu al vieții de la țară ,unde toți oamenii se salută ,se cunosc și se opresc oricând în drum să schimbe o vorbă cu celălalt ,unde oamenii au îmbrățișat proprietățile mediului.Cum simțeam miros de fum ,îi ziceam mamei că miroase „a țară”,iar mama râdea.Adoram mirosul acela,care-mi pătrundea în suflet,care încă îmi zguduie ființa,amintindu-mi de bunica.Pe acea sobă de afară,vara,fierbeau și se prăjeau fel și fel de mâncăruri tradiționale,turte coapte,cartofi pe plită-scrijele (și acum îmi fac pe grătar,dar simt lipsa arsurii de pe plită),iar când erau gata,primeam semnul venirii la masă.Era minunat să ne așezăm toți la masă și să zăngănim din linguri și castroane până terminam tot de mâncat,parcă pofta era mult mai mare și mâncarea mult mai bună când erau atâția la masă.

Acum că îmi amintesc imaginea cu toți la masă ,în fața „părăvanului”bunicii ,iar ea stând în picioare ,privindu-ne cu drag și căldură ,aș putea spune că în ochii ei întrezăream Raiul(sper că te afli acum acolo).Bunica mereu se așeza ultima la masă ,așa își crescuse și copiii,oferindu-le ce e mai bun ,iar dacă mai rămânea mai mânca și ea ,dacă nu ,nu .Zicea „Luați și mâncați voi ,eu am timp să mănânc”.Oare un bătrân are mai mult timp decât un tânăr?Cât timp avem noi azi pentru cei dragi?Bunica avea mereu timp pentru tot,dar mai ales pentru noi.Era felul ei de a-și păstra simțul matern în orice clipă.Dacă aș putea să asemăn ceva sau pe cineva cu veșnicia ,bunica ar fi singura.Dacă ai fi privit-o ai fi zis că îi prisosește totul ,neavând nimic.În momentele când se afla în putere ,găseai mereu în părăvanul ei ceva de mâncare ,care nu se asemăna cu nimic din ce mai mâncasem până atunci .Sarea era ingredientul nelipsit din mâncarea ei și era mai mult decât suficient.Tot ce făcea ea era magic…magic de gustos ,dar eu știu care era ingredientul secret:dragostea.Când am început să remarc existența bunicii ,ea se făcuse micuță -mama îmi zisese că fusese cândva o femeie înaltă.Sunt sigură că tot ce a rămas ,era doar dragoste.

40141399_289426945202051_7217845845490663424_n

Când era vorba de dormit ,fie dormeam cu verii ,care cum ne împărțeam ,povestind tot felul de lucruri ,fie dormeam cu bunica.Mereu doi dintre noi dormeam cu bunica ,pentru că îi era urât să doarmă singură ,cu siguranță ,nu mai mult decât nouă.Dar era o plăcere,mai ales pentru mine.Bunica îmi împrumuta una dintre cămășile ei în care mă împiedicam și mă urcam în pat ,nu înainte ca bunica să scoată din dulapul „fără fund”( îl numeam așa pentru că mereu găseai ceva bun de mâncat în el)vreun biscuite sau un fruct ,care era oricum delicios numai din momentul în care bunica îl atingea.Cel mai mult îmi plăceau merele coapte scoase din rolă,cum numai la bunica găseam-atât de moi și aromate…mi-e dor …

Ceea ce m-a marcat la persoana bunicii a fost modul cum se pregătea de somn:înainte de a se schimba ,se așeza în genunchi la marginea patului și rostea rugăciuni ,unele după altele ,cu voce scăzută ,indiferent dacă noi vorbeam sau nu ,ea continua să se roage cu aceeași smerenie.De obicei ,preferam să tac și să o privesc -mă uimea cum putea să se roage ceasuri întregi fără oprire.Nouă nu ne spunea să ne rugăm,dar deși obișnuiam să mă rog mereu înainte de culcare ,parcă mă simțeam rușinată pentru că eram destul de expediditivă. De multe ori mă întrebam ce zice ,dar nu îndrăzneam să o rog să-mi spună ,pentru că simțeam că era un moment al ei și voiam să rămână așa.Aproape că adormeam așteptând să vină în pat ,dar nu voiam să dorm pentru că bunica mereu vorbea ore în șir cu noi până adormeam,poate mai mult decât timpul petrecut în genunchi ,în fața icoanei….ceva îmi spunea că mereu era vorba despre noi -fiii ei ,nepoții și strănepoții ei,în orice făcea ,mai ales când se ruga.Nu voiam să pierd momentul de a vorbi seară de seară cu ea ,pentru că asta ne lega ,atât noi cât și ea aveam nevoie ca cineva care să ne vorbească ,să ne înțeleagă …de asta copiii și bătrănii se înțeleg mereu bine ,în timp ce primii trăiesc prima copilărie ,cei din urmă trăiesc copilăria a doua oară.

Mi-amintesc că într-o zi ,în vacanța de vară ,găsisem vreo trei cățeluși abandonați(sau cel puțin așa credeam noi)și împreună cu verii mei și fratele meu i-am adus la poarta bunicii.Inițial ne tot furișam prin curte să le aducem mâncare și apă ,până când bunica și-a dat seama și ne-am văzut nevoiți să-i povestim ce făcusem și să-i ducem înapoi,pentru că ei aveau o mamă care se îngrijorase pentru ei.Învățasem că nu ar mai trebui să luăm decizii de capul nostru.

40215280_2211731025781898_479192267173658624_n

Dacă nu ne udam toată ziua,din cap până-n picioare,stropindu-ne cu apă,în zilele de vară,cu siguranță ridicam tot praful în ograda bunicii,care ,săraca, nu ne zicea mai nimic,doar să ne vadă acolo.Era în grădină un măr care se cocea mai devreme decât celelalte ,care făcea mere micuțe,pe care le numeam „posmăgele”.Ei bine ,noi nu ne mulțumeam doar să mâncăm din copac ,ci ne loveam cu ele ,de multe ori treceam pe sub pom și mă trezeam cu o ploaie de mere în cap,dar mă revanșam 😀 .Era amuzant cum stăteam la rând pentru a ne spăla pe față dimineața și întindeam cana cu apă dintr-o mână în alta…bineînțeles că la final eram uzi cu totul ,dar ce mai conta?Frumusețea copilăriei constă tocmai în faptul că atunci când ești mic totul e o bucurie.

Tata avea o Dacia 1310 ,care pe atunci era o bomboană de mașină 😀 ,dar atât eu cât și fratele meu tânjeam după o „tură” cu venerabila căruță cu doi cai a moșului ,iar verii mei tânjeau după o plimbare cu mașina tatălui-mereu dorim ceea ce nu avem,chiar de mici.De când mă urcase moșul prima dată pe cal ,care ulterior s-a dovedit a fi și ultima până în prezent,simțeam că îmi iau zborul.Ni se părea destul de palpitant să ne zguduie căruța și să ne rostogolim unii în alții .Orice fir de iarbă ne atrăgea atenția ,fiecare zi era dominată de joc și voie bună.Lumea era a noastră ,dar mereu visam la momentul când vom fi oameni mari și puternici.Nu am văzut ce am pierdut decât atunci când am crescut.De aceea e bine să savurăm clipa atunci când e în palma noastră ,pentru a nu pierde și ultima fărâmă de viață ,înainte de a fi prea târziu.

Copilăria e unul dintre cele mai de preț daruri oferite omului,fiind atât un prieten de joacă,cât și un învățător îngăduitor,care te introduce în marele labirint al vieții,cu inocență.Îți oferă cele mai dulci amintiri și totodată,cele mai profunde regrete atunci când pleacă.

Oferiți-le copiilor șanșa de a savura copilăria!Lăsați-i la țară ,să ia contact cu plantele ,cu animalele ,cu fiecare vietate care mișună pe pământ și nu numai.Oferiți-le șanșa unei copilării reale ,nu o multitudine de lumi virtuale.Învățați-i jocurile copilăriei voastre ,arătați-le locurile în care ați crescut ,povestiți-le toate peripețiile prin care ați trecut.Credeți-mă ,vă vor invidia copilăria și o vor pretinde pe a lor.Nu le furați amintirile,crezând că le oferiți ce e mai bun!Poate nu ați avut condițiile unui trai îndestulător,dar fiecare clipă trăită a fost veridică ,cu oameni reali ,cu care ați împărtășit și bune și rele.Nu-i lăsați să crească crezând că toate vacile au culoarea mov ,asemeni văcuței Milka 😀 .Lăsați-i să vadă realitatea cu proprii ochi și o să vă mulțumească mai târziu!

„Inocenţa seamănă din multe puncte de vedere cu paradisul pierdut. N-o descoperim decât prin nostalgie, după ce am pierdut-o, ca şi copilăria. Ce ştiu despre inocenţă inocenţii? Ce ştiam despre paradisurile candorilor când locuiam în ele? Mă tem că mai nimic. Copilăria şi inocenţa sunt descoperiri târzii, când amintirile şi greşelile îşi alungesc umbrele. Ni le apropiem prin regret. Nemaiavându-le, ştim ce am pierdut. Nu e tema copilăriei o obsesie a maturilor? Şi poate că anumite lucruri trebuie să le pierdem ca daruri pentru a le cuceri ca virtuţi. Trebuie să ieşim din copilărie pentru a o iubi.”

Zâmbește-i zilei de azi ,pentru ca ea să te celebreze!☀😁

De ce scriu?

Întrebarea aceasta e pe buzele multora ,chiar și a cunoscuților,a rudelor ,nu și pe a ale mele.Înainte să am un blog ,mă întrebam „de ce nu scriu ?”.Aveam idei,aveam plăcerea și imboldul de a scrie,dar amânam momentul,găsindu-mi scuze…dar și întrebarea asta a luat sfârșit,odată ce mi-am luat inima în dinți și am început să scriu …Am primit remarci de genul „Nu ai ce face!” , „E o pierdere de vreme!” , „Probabil că te plictisești!” etc… și la fiecare am replicat :Scriu pentru că îmi place ! .Poate părea bizar pentru unii , probabil mi-ar spune că într-o lume a vitezei ,a lipsei de timp, a haosului cotidian ,lumea abia mai citește câteva fraze,apăi să scrie …ei bine mai există și oameni care scriu din plăcere,pentru că simt să facă asta și își pun sufletul pe tavă în fața cititorului.Da,poate părea pueril,lipsit de sens,dar nu și pentru cel ce scrie.

„De ce scriu?” Pentru că scrisul e libertatea mea.Scrisul e puntea dintre mână și inimă.Doar scrisul le-a adus împreună.Doar prin scris mă simt cea mai „Eu”.Cu fiecare cuvânt pătrund în interiorul meu. Nimeni nu mă poate condamna pentru ceea ce scriu,pentru că nu va simți niciodată cuvintele asemeni mie ,fiecare o va face în felul său și va oferi propriul înțeles cuvintelor sale.Scrisul mă ajută să fiu umană,să-mi amintesc că lucrurile mici fac diferența.Poate m-am făcut greșit înțeleasă ,scrisul nu e o formă prin care doresc să mă afirm în fața lumii ,ci un mod de a mă cunoaște mai bine pe mine însămi.Scriind,dau viață gândurilor mele,emoțiilor,trăirilor,sentimentelor,a tot ce e ascuns de ochii celorlalți …și chiar de proprii ochi.Se poate spune că e o formă proprie de meditație.Poate e o coincidență sau poate nu faptul că la un an,primul lucru pe care l-am ales a fost stiloul,poate acesta a fost darul meu primit de Sus.

39959763_445393865973234_3225442734747680768_n

De multe ori ,înainte să adorm ,mintea îmi este străfulgerată de șiruri de cuvinte ,care nu se mai termină.Parcă fiecare cuvânt își alege locul unde va fi așezat ,venind singur la mine ,la momentul potrivit.Nu degeaba se spune că noaptea este cel mai bun sfetnic,cum îmi așez capul pe pernă ,gândurile curg șiroaie ,până când o idee poposește mai mult timp în mintea mea și în acel moment știu că despre asta voi scrie mâine.În timpul zilei,mi se întâmplă să găsesc mai multe subiecte pentru articole ,dar știu că nu e momentul potrivit pentru a le aborda ,până când nu primesc și acordul nopții.Nu îmi impun când ,cât și cum să scriu un articol ,atât timp cât nu simt că pot scrie.Mi se pare o tortură a minții să te forțezi să scrii doar de dragul de a fi la zi.Las ca inspirația să mă invite la scris,pentru că răbdarea e cheia marilor rezultate.Și ce plăcere să sorbi fiecare cuvânt care urcă din inimă spre minte ,pentru a prinde formă și poposește pe limbă pentru a prinde ecou ,pe buzele mele și ale cititorilor.Fiecare cuvânt e o surpriză și pentru mine și îl rostesc de mai multe ori pentru a mă familiariza ,fixându-l în contextul potrivit.Fiecare cuvânt se așterne pe fondul alb în cea mai mare liniște,așteptând întregirea articolului,pentru a-și juca rolul la momentul oportun.

Nu am un ritual care să-mi inducă dorința de a scrie,pentru că ea există independent de mine.Când simt să scriu ,scriu ,nu-mi propun să fac asta dacă nu a încolțit ideea unui alt articol în mintea mea.Tot ceea ce am nevoie este liniște și prezența ideii în minte ,chiar și un cuvânt poate produce o avalanșă în interiorul meu .Odată ce m-am așezat confortabil în fața laptopului și încep să tastez,totul vine de la sine și nu mă apresc decât la final,pentru a face modificările de rigoare.Intenția mea nu e să surprind ,ci să aduc o fărâmă de emoție în ochii cititorului ,să fiu împăcată cu mine ,că și în acea zi un om și-a păstrat calitatea de a fi uman.

Poate că nu sunt și nici nu voi fi vreo vedetă ori vreun geniu care ar putea  pune bazele unei noi teorii revoluționare și nici nu voi aborda domenii de interes ,care ar putea atrage atenția unor mase semnificative de oameni,dar nici nu mi-am propus acest fapt,sunt suficienți oameni specializați care pot scrie despre domeniul în care activează și o pot face foarte bine,chiar și eu îi urmăresc…intenția mea este să scriu despre cele mai nesemnificative lucruri ,pe care tot mai puțini oameni le privesc ,pentru că ele ne aduc mai aproape de absolut.Eu ,în nimicnicia mea ,aleg să fiu un simplu om și să mă bucur de acest privilegiu,pentru că cel mai greu în această lume este să fii SIMPLU!

Poate unora le pot părea prea siropoasă sau plictisitoare sau neinteresantă …îmi pare rău că nu pot fi pe placul tuturor și nici nu am cum ,atât timp cât suntem atât de diferiți cu toții -acest lucru îmi place cel mai mult la viață,pentru că fiecare în parte e o sursă de inspirație pentru cei din jur.Fiecare articol prinde formă datorită unui exemplu din viața mea ,de zi cu zi.Poate că sunt o decepție în ochii multora,dar aș fi distrusă dacă aș fi în proprii mei ochi.Nu am pretenția ca cineva să îmbrățișeze percepțiile mele nesemnificative,eu mă simt câștigată dacă am putut aduce un zâmbet pe chipul unui cititor,o încrețitură în marginea ochilor și un semn de întrebare în minte.Pentru mine e suficient că soarele mi-a zâmbit și azi și un nou articol a îmbogățit blogul meu.

39748577_1345998918836106_8199065230597160960_n

Da ,îmi place să scriu din tot sufletul!Iubesc să scriu!Scrisul mă face să vreau să fiu mai bună pe zi ce trece ,să fiu împăcată cu mine și cu cei din jur!Aș putea scrie despre orice nimic ,ore în șir și aș putea face asta toată viața.De ce aș face asta?De ce nu ?!Este felul meu de a mă bucura de orice îmi oferă viața.Sunt articole pe care le scriu râzând ,altele plângând ,altele cu emoție …fiecare literă e trăire.Fiecare tastă pe care o ating răsună în mintea mea ,asemeni ecoului unei clape de pian.Totul se simte ,totul se trăiește!Ce poate fi mai veridic de atât ?

Pentru unii-totul e nimic ,pentru alții -nimicul e totul.Voi ce alegeți?

Eu aleg nimicul!Pentru că totul se naște din nimic…😌

Zâmbește-i zilei de azi,pentru ca ea să te celebreze!

Trăire.Joc.Bucurie

Având în vedere că este perioada vacanțelor și a petrecerilor ,mi-am permis să fac o pauză de la a scris noi articole timp de câteva zile ,pentru a mă bucura de aceste clipe care nu vor mai reveni prea curând.

Sâmbăta care a trecut am luat parte la o nuntă …Ei bine,știu că fiecare cititor se bucură sau se lamentează că și anul ăsta s-a pricopsit cu nunți .Cred că intuiesc ce gândesc majoritatea :O risipă de bani! Da ,poate însemna și asta ,dar această risipă de bani se transformă în amintiri de neuitat ,cele mai prețioase de altfel.O nuntă înseamnă mai mult decât bani irosiți ,timp pierdut,stres,oboseală,cheltuieli peste măsură…aceasta presupune: unitate,răbdare,bucurie,organizare,trăire,emoție,un amalgam de stări care îți străbat ființa din cap până-n picioare în câteva clipe -e vorba despre ei ,două suflete care își unesc inimile pe vecie(de preferat),de priviri înlăcrimate ,de chiuieli …de dans.

Fiind una dintre domnișoarele de onoare,pot spune că am asistat la fiecare moment care a conturat realizarea nunții în acea zi.Clipe de stres,când totul era pregătit,iar mireasa nu mai ajungea acasă, emoții la îmbrăcarea rochiei de mireasă până la ultimul nasture încheiat,stângăcie în așezarea butonilor la cămașa mirelui,nerăbdare în așteptarea invitaților la asistarea gătitului miresei… iar când a început gătitul miresei,apăi acolo val de emoții și lacrimi ,cântec de rămas bun pentru părinți – priveam mireasa și vedeam cum ochii îi erau plini de lacrimi,uitând cu totul  de machiaj ,de camere,privindu-și mama cu subînțeles,parcă cerând acordul pentru ultima dată ,iar zâmbetul mamei era alinarea de care avea nevoie,pentru a-și împreuna mâinile pentru totdeauna cu „iubirea sa”.Am fost plăcut surprinsă să privesc și să aud că sentimentele încă prind glas ,dând ecou apelativului „Iubire”.

39453531_382863615578988_1789343719804108800_n

Am uitat să menționez că am o familie numeroasă ,care are rădăcini în mediul sătesc și care țin să respecte tradițiile întocmai:de la numirea vornicului,care îndrumă mirii și invitații în parcurgerea fiecărui pas așa cum se cuvine, gătitul miresei ,ținutul oglinzii de către cavalrii de onoare , ruperea turtei/colacului deasupra capului miresei și împărțirea ei invitaților ,hora în strada ,în fața casei miresei-se obișnuiește ca fata să plece de la casa ei cu alai spre biserică ,iar la ieșirea acestora din biserică,copiii se adună cu sticle și găleți de apă pentru a stropi dinaintea mirilor,pentru ca aceștia să aibă parte de noroc și belșug ,dar și alte obceiuri ,care înfrumusețează nunta și păstrează legăturile strămoșești de-a lungul trecerii timpului.

Cred că cel mai sublim moment este atunci când mirii,aflați în fața Lui Dumnezeu poartă cununile Sfintei Taine a Căsătoriei ,iar acea clipă pare că durează o veșnicie ,ca un model pentru mirii aflați la începutul construirii unei familii.Acel moment când atât nașii cât și finii mânuiesc verighetele cu mâinile tremurânde -nașii amintindu-și de ziua în care ei înșiși se aflau în fața altarului ,iar mirii abia pășind spre necunoscutul vieții de familie.Stăteam și-i priveam ,doar vorbele preotului se auzeau cu ecou ,iar mirii și nașii parcă nici nu mai respirau ,erau de neclintit …era pentru prima dată în acea zi când tăcerea spunea mai multe ca orice vorbă.Era o trăire pură ,în acel moment ,pe care voiau să nu o piardă,ci să o soarbă până la capăt.Erau ei și Dumnezeu.Cum nu era nevoie de  vorbe ,nu era nevoie nici de prezența vizibilă a Lui Dumnezeu ,pentru că simțeai tot ,El era TOTUL.Păcat că în scris ,tăcerea nu se simte ca pe viu.Momentul din biserică a fost și va fi de neuitat datorită tăcerii mirilor.Parcă aud încă îndemnul preotul :„Faceți cât mai multe poze azi ,pentru a vă ajunge o viață întreagă.E momentul vostru !Un moment unic!Nu-l irosiți.”.Despre asta e vorba de fapt la o nuntă,despre iubirea ce-i leagă pe miri prin legământul pecetluit în fața Lui Dumnezeu.E ca o a doua naștere.Dumnezeu îmbrățișează doleanța ta de a-ți întemeia propria familie,de a-ți forma propria casă,căreia să-i poți spune „acasă”.E vorba despre două suflete care devin Unul.Ce poate fi mai minunat?

39526053_292164041370059_1536932941404307456_n.jpg

Ce a urmat? Ședința foto ,care s-a dovedit a fi destul de antrenantă și amuzantă.Poate pentru miri a fost puțin cam obositoare ,dar sunt sigură că produsul final va ieși mai mult decât reușit.Apoi un alt stres a apărut la orizont când am ajuns la sală,aranjamentele nu erau finisate ,se anunțaseră invitați în plus, era criză de spațiu,trebuiau aranjate plicurile cu numele invitaților la fiecare masă în parte …bineînțeles că totul a fost remediat .Ulterior invitații și-au făcut apariția și fiecare a fost condus la locul său ,iar petrecerea a început cu dansul mirilor.Alt moment plin de emoție.Au pregătit singuri mișcările pentru acest dans ,iar sub privirile curioase ale invitaților au pășit emoționați spre ringul de dans ,făcând câte o plecăciune în fața invitaților .Privirile și pașii lor erau singurii care vorbeau,coordonându-se reciproc .Era momentul de care se temeau cel mai tare,dar se descurcaseră minunat.

Acum petrecerea putea începe!Muzica populară a dominat.Nimic nu aduce oamenii mai aproape asemeni unei hore,împărțită în cercuri ,cerculețe -membri de familie ,prieteni ,cunoscuți sau necunoscuți ,toți se prind de mână pentru a se bucura de acel moment ,fiecare inimă pompează pentru același dans,pentru aceeași clipă.Mi-am dat seama că muzica și dansul fac minuni,pentru că odată intrat în horă nu mai contează nimic ,în afară de dans,de a trăi ritmul muzicii.Totul e trăire ,totul e bucurie ,nicio urmă de resentiment ,de supărare,de regret.Prin dans toți suntem la fel ,inidiferent de haine ,de poziție socială,vârstă etc ,tot ce contează e să-ți miști picioarele cum știi mai bine.Nu contează dacă ești as la dans sau mai neîndemânatic ,ceea ce primează e unitatea oamenilor,care iau parte la nuntă,atât pentru a-i sprijini pe miri,cât și pentru a-i aduce mai aproape de familie ,de prieteni ,de cunoștințe vechi și noi.E vorba despre oameni ,de comuniunea dintre aceștia.O nuntă îi reunește pe oameni și pentru o zi,pentru câteva ore,câteva momente, îi ține departe de intrigile și resentimentele,pe care le nutresc unii față de ceilalți.Dansul e medicament pentru inimi .

39442970_2189102934691227_3962693731034857472_n.jpg

Au continuat melodii după melodii ,s-a furat mireasa ,a fost revendicată de către mire,hoții și-au primit pedeapsa,dar și momentul de neatenție al mirelui a fost taxat,astfel că a trebuit să se revanșeze față de miseasa sa iubită,creând o declarație de dragoste.Cert e că s-a descurcat cu brio .Privindu-l cum îi tremurau mâinile pe microfon,aflându-se în genunchi în fața miresei ,iar cuvintele se molipseau de emoția acestuia,ceea ce vedeam era iubire -iubire pură.Nu ai cum să nu te înmoi și să te lași pradă trăirilor ce te încearcă ,când tot ceea ce vezi și simți cum plutește în toată încăperea e iubire.Pentru o iubire adevărată merită să fii puțin gelos,pentru că e un sentiment tot mai rar…

Mâncarea a fost extrem de gustoasă ,muzica minunată ,iar atmosfera de vis.Ce mai contează banii ,timpul pierdut,oboseala etc… când,într-o singură zi ți-a fost dat să vezi și să simți atâtea lucruri!Îmi pare rău că nu am avut timp să surprind tot ceea ce am simțit pe moment atunci,probabil ar fi fost totul mult mai intens,dar sper că am putut reda o altă imagine a unei nunți ,care de cele mai multe ori e o ocazie de a-ți goli buzunarul și cam atât.Indiferent cât ați cheltui luând parte la o nuntă ,savurați clipa de a fi alături de oameni,pentru că rar ne mai este dat să ne adunăm împreună cu ceilalți pentru a ne împărtăși bune și (mai puțin) rele și  a depăna amintiri sau construi altele noi.Lăsați lucrurile materiale deoparte și fructificați ceea ce vedeți,auziți și simțiți.

Dacă realitatea ar fi asemeni unui dans ,am vedea doar o mare de ființe cu fețe vesele și mâinile mereu întinse spre cei din jurul lor.Ce frumos ar fi!

Încercați să priviți dincolo de aparențe,acolo se află esența!

Zâmbește-i zilei de azi,pentru ca ea să te celebreze!☀😁

Simte fiecare suflare de viață cum îți cutreieră întreaga ființă!

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat asta: